AJUTORAREA SĂRACILOR ESTE UN SEMN FUNDAMENTAL AL CREDINŢEI ÎN EVANGHELIE

Edwards a analizat o serie de texte care tratează grija şi ajutorarea săracilor ca fiind baza judecăţii lui Dumnezeu. Matei 25:34-46 ne învaţă că oamenii vor fi acceptaţi sau condamnaţi de Dumnezeu în ziua judecăţii în funcţie de cum s-au purtat cu oamenii flămânzi, fără adăpost, imigranţi, bolnavi şi cu cei aflaţi la închisoare. Contrazice asta învăţătura lui Paul conform căreia suntem salvaţi întru Hristos prin credinţă şi nu prin faptele noastre?

Angajamentul individual şi colectiv faţă de evanghelie ar trebui să motiveze slujirea celor săraci şi marginalizaţi.

  1. ROLUL EVANGHELIEI ÎN SLUJIREA SĂRMANILOR

Pentru a fi dedicat importanţei evangheliei trebuie ca mai întâi aceasta să fie proclamată. Mulţi denigrează complet importanţa acestui lucru insistând asupra ideii de comunitate iubitoare. Oamenii nu pot fi atraşi spre împărăţie prin argumente, spun ei; pot doar să fie iubiţi. Dar în timp ce comunitatea creştină este un martor crucial şi puternic al adevărului evangheliei, nu poate înlocui predicarea şi proclamarea. În al doilea rând, a pune evanghelia pe primul plan înseamnă că evanghelia reprezintă baza şi sursa practicilor creştine, individual şi colectiv, în biserică dar şi în afara ei. Predicarea evangheliei nu înseamnă doar proclamarea pentru ca oamenii să o accepte şi să creadă în ea; înseamnă şi învăţarea şi păstorirea credincioşilor cu scopul de a le modela întreaga viaţă. Una dintre cele mai importante sfere de acţiune este relaţia cu oamenii sărmani.

Biblia ne arată cum să ne criticăm într-un mod umil propriile prejudecăţi devenind un popor al lui Dumnezeu, unit prin diversitate de rase, culturi şi clase sociale.


Matthew Henry nu ar fi scris niciodată faimoasele sale comentarii despre Biblie dacă părinţii săi ar fi trăit urmând regulile societăţii. Mama sa provenea dintr-o familie înstărită şi tatăl său a curtat-o chiar dacă provenea dintr-o familie inferioară pe scara socială. Părinţii ei, nemulţumiţi fiind de originile sociale umile ale pretendentului, s-au plâns: „Acest Phillip Henry – chiar nu ştim de unde provine.” Dar fiica lor, care era o creştină devotată la fel ca şi pretendentul ei, a spus:

Predicatorul contemporan al creştinismului ortodox se confruntă cu o dilemă fără precedent: a fi preot într-o epocă în care adevărul absolut nu este recunoscut.

Ajunsesem la mijlocul unei serii despre cele şapte păcate capitale şi astăzi urma să vorbesc despre pofta trupească. Acesta este un subiect delicat pentru orice pastor, dar să predici în Manhattan, unui grup format aproape în mod egal de ne-creştini, creştini noi şi creştini reînnoiţi, este şi mai dificil.