O conferință ținută de Joseph Ratzinger în anul 1958

Conform statisticilor religioase, bătrâna Europă este încă parte a lumii majoritar creștină. Dar cu greu am găsi un alt caz despre care cu toții să știe așa cum știm noi, aici, că statistica este greșită: așa-numita Europă creștină a devenit, de aproape patru sute de ani, locul de naștere al unui nou păgânism, care crește, cu forță, în inima Bisericii, și care amenință să o răstoarne din interior. Forma exterioară a Bisericii moderne este determinată esențial de faptul că, într-un fel cu totul nou, a devenit, și, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai mult, Biserica păgânilor. Ea nu mai este, ca în vremurile vechi, o Biserică alcătuită din păgâni convertiți, ci este o Biserică de păgâni, care se consideră creștini, dar care au rămas păgâni. Păgânismul locuiește astăzi în însuși sânul Bisericii, și noul păgânism a devenit o caracteristică a Bisericii zilelor noastre, o Biserică în inima căreia păgânismul este viu.

Fragment din articolul Europa și nemulțumirile sale, de Papa Benedict al XVI-lea. Articolul complet îl găsiți pe site-ul Revistei Creștine.

Nu vreau să fac referire la dezbaterile complexe din ultimii ani, ci să evidenţiez o problemă fundamentală pentru toate culturile: respectul pentru ceea ce este sacru pentru un anumit grup, în special respect pentru cel mai sacru dintre toţi, Dumnezeu, respect pe care ne aşteptăm să-l găsim şi în rândurile celor care nu cred în Dumnezeu. Atunci când, în cadrul unei societăţi, acest respect este încălcat, se pierde un lucru esenţial. Slavă Domnului că în societatea europeană din prezent, oricine batjocoreşte credinţa lui Israel, imaginea lui Dumnezeu sau simbolurile acestei credinţe, este amendat. Acelaşi lucru se aplică în cazul persoanelor care batjocoresc Coranul şi credinţa islamului. Dar, atunci când vorbim despre Iisus Hristos şi despre ce este sfânt pentru creştini, libertatea de expresie este cel mai de preţ avut. În vest avem de-a face cu o ură de sine aproape patologică.

Toynbee a evidenţiat diferenţa dintre progresul tehnologico-material şi adevăratul progres pe care l-a definit ca spiritualizare. A recunoscut că lumea occidentală trece într-adevăr printr-o criză pe care a atribuit-o abandonării religiei în favoarea cultului tehnologiei, naţonalismului şi militarismului. Pentru el, criza aceasta purta numele de secularism. Atunci când ai aflat care este cauza unei boli, poţi să-i găseşti şi leac: reintroducerea moştenirii religioase în toate formele ei, în special a „moştenirii creştinismului Apusean.” În schimbul unei viziuni biologice, el a oferit una voluntaristică, concentrându-se pe energia minorităţilor creative şi a indivizilor excepţionali.

Ceea ce determină întrebarea dacă diagnosticul lui Toynbee este corect. Dacă răspunsul este da, trebuie să ne întrebăm dacă ne stă în putere să reintroducem dimensiunea religioasă printr-o sinteză a ceea ce a rămas din creştinism şi din moştenirea religioasă a omenirii. Care factori vor garanta viitorul şi care au permis identităţii Europei să supravieţuiască metamorfozelor suferite de-a lungul timpului? Cu alte cuvinte, ce promite, în prezent şi în viitor, să ofere vieţii demnitatea umană?

Deşi declinul Sfântului Imperiu Roman a început încă de la sfârşitul Evului Mediu şi a continuat de-a lungul istoriei, abia în perioada Revoluţiei Franceze au fost create condiţiile – fără de care Europa n-ar fi luat naştere – declinului său în sens formal. Acest proces a avut un impact major asupra politicii şi idealurilor. În ceea ce priveşte idealurile, bazele sacre ale istoriei şi ale statului au fost respinse. Istoria nu mai era măsurată plecându-se de la ideea că Dumnezeu a precedat-o şi a creat-o. Dar statul nu poate fi înţeles doar în termeni laici, pe baza raţionalismului şi a voinţei cetăţenilor.

Pentru prima dată s-a mers pe ideea unui stat laic, abandonându-se şi excluzându-se orice garanţie şi legitimitate divină a elementului politic, ca fiind o viziune mitologică a lumii, şi s-a declarat că Dumnezeu este o chestiune ce ţine de viaţa privată, nu de sfera publică sau formarea democratică a voinţei publice. Viaţa publică era deci considerată ca tărâmul raţiunii, loc în care Dumnezeul incognoscibil nu avea ce căuta. Astfel, religia şi credinţa în Dumnezeu făceau parte din tărâmul sentimentelor, nu a raţiunii. Dumnezeu şi Voia Sa au încetat să mai fie relevante pentru viaţa publică.

 

de Papa Benedict XVI, ianuarie 2006

Care este adevărata definiţie a Europei? Unde începe şi unde se termină? De ce, de exemplu, Siberia nu este considerată parte a Europei, având în vedere că acolo trăiesc mulţi europeni care gândesc şi trăiesc după modelul european? Unde se disipă graniţele Europei la sud de comunitatea poporului rusesc? Care din insulele din Atlantic sunt europene şi care nu? Europa nu înseamnă doar o zonă geografică ci, în primul rând, reprezintă un concept de istorie şi tradiţie.

Experţii în originile Europei fac trimiteri la Herodot (n. 484-425 Î.Hr.), primul scriitor despre care se ştie că a folosit termenul Europa pentru a face referire la răspândirea geografică: „Poporul persan consideră că Asia şi popoarele care locuiesc acolo reprezintă proprietatea lor, iar Europa şi lumea greacă sunt ţări separate.”

Deşi teritoriile care în prezent se află în centrul Europei nu au fost luate în calcul de istoricul antic, formarea statelor helene şi a imperiului roman au determinat stabilirea unui „continent” care va servi ca piatră de hotar pentru ceea ce mai apoi va deveni Europa. În mare, teritoriile cu ieşire la Mediterană au format un continent datorită legăturilor culturale, rutelor de negoţ şi sistemelor politice comune. Abia după avansul islamului din secolele şapte şi începutul secolului opt a fost trasată graniţa peste Mediterană care împărţea ceea ce fusese cunoscut ca un singur continent în trei: Asia, Africa şi Europa.