de Matthew J. Franck 12 . 15 . 15

 

În această toamnă se vor împlini patruzeci de ani de când am ajuns în campusul universităţii ca boboc. De atunci n-am mai părăsit academia. Am fost student şi apoi profesor în cadrul mai multor instituţii: colegiul de ştiinţe umaniste, universitatea de stat „Research I” care este mai mare decât un orăşel, ambiţioasa universitate urbană iezuită „în tradiţia catolică”, universitatea de stat „comprehensivă”, de nivel mediu, care s-a ocupat de educaţia multor generaţii de studenţi, impunătoarea instituţie Ivy League, până şi într-o universitate dintr-o capitală asiatică.

În aceste patru decenii s-au petrecut multe schimbări, iar eu le-am fost martor. Pe când eram student, puţini dintre noi aveau televizor sau maşină, dar şi mai puţini erau nevoiţi să muncească sau să facă împrumuturi la bancă pentru a-şi plăti studiile. Nu existau telefoane mobile, internet şi nici calculatoare personale. În acele timpuri distanţa de părinţi era foarte reală – nu existau părinţi „elicopter”, aşa cum sunt în prezent. Acest lucru a însemnat libertate faţă de constrângerile familiei și casei, și la bine şi la rău. Colapsul universităţilor din anii 1960 era pe atunci complet şi aceasta a însemnat incoerenţe de curriculum, cultura drogurilor şi triumful revoluţiei sexuale. (Cui nu-i place, la 17 ani, alăturarea cuvintelor „sexual” şi „revoluţie”?)

Nu Căderea este mai avansată în omul modern, ci posibilitatea de a-i explora mai neîngrădit teritoriile. În omul modern, față de cel din Evul Mediu, a crescut libertatea de a fi Căzut. Nu este altceva, ci mai mult. (HR Patapievici, Omul recent)
Gelozia modernităţii faţă de tradiţie. Hybris-ul modernităţii ţine de instinctul ei totalitar, în raport cu tradiţia. Cînd modernitatea îşi propune să o înlocuiască complet, atunci răul acesteia e deplin. Apologeţii ei tind să o interpreteze totalitar, ignorînd faptul de bun- simţ că modernitatea, ca atîtea alte lucruri, este bună şi valabilă numai în datele ei. În afara acestora, ea se strică şi, aplicată strîmb, degradează. Iată un exemplu practic. În anii '60, sub impactul descoperirii fibrelor sintetice, nailonul a devenit materialul dominant al tuturor textilelor, înlocuind ca şi complet, în mod aberant, atît bumbacul, cît şi lîna. Dezastru! O uniformitate de proastă calitate ne-a stricat brusc echilibrul sudoripar şi ne-a siluit gustul estetic. De unde venea eroarea? În mod evident, prost nu era nailonul, ci ideea nătîngă de a-l substitui tuturor fibrelor tradiţionale. Eroarea se trăgea dintr-un instinct totalitar – din substituirea uniformă şi lipsită de discernămînt a tuturor fibrelor tradiţionale cu ceea ce, în mod nătîng, era numit în reclame 'fibra revoluţionară a timpurilor noastre'. [...] Modernitatea este dezastruoasă atunci cînd caută să se substituie integral tradiţiei şi este remarcabilă atunci cînd caută să o realizeze cu alte mijloace, mai lipsite de prejudecăţi. Cînd este geloasă pe tradiţie, şi îşi pune gelozia în aplicare, modernitatea se transformă repede în coşmar. Cînd uită că nu este scop şi îşi pune la dispoziţie geniul ca mijloc pentru scopuri nobile, care o depăşesc, atunci modernitatea îşi dezvăluie bunătatea ei proprie, care nu e deloc neglijabilă. Geniul propriu al modernităţii este să slujească ceea ce este înalt şi nu îi aparţine. Iar ce anume este înalt, numai tradiţia poate spune. HR Patapievici, Omul recent
Statul modern se foloseşte de democraţia de mase pentru a smulge individului, prin definiţie aristocratic, libertăţile şi privilegiile moştenite de acesta din societatea medievală. Statul modern este tirania maselor asupra libertăţilor individuale. HR Patapievici, Omul recent

Observând deşertul modernităţii, consider că am fi neglijenţi din punct de vedere moral dacă nu am recunoaşte că Nietzsche a avut dreptate pentru că a considerat creştinismul ca fiind responsabil pentru catastrofa din jurul nostru (chiar dacă a înţeles greşit motivele); trebuie să recunoaştem că eşecul culturii creştine de a exista conform victoriei sale asupra vechilor zei a permis puterilor întunecate care s-au ascuns în spatele acestor zei să iasă în evidenţă în propria persona. Şi cu siguranţă ar trebui să ne temem de bestia care creşte în această cultură populară mai grobiană, mai crudă, mai nearticulată şi goală; deoarece, ascunsă de începutul său calmant, este o lume din ce în ce mai lipsită de merite, de inteligenţă, de bunătate, imaginaţie şi dăruire.

Într-un sens mai larg, Evanghelia a răsturnat întreaga logică de sacrificiu a unei culturi. Nu pot avea pretenţia unui tratament a limbajului biblic în ceea ce priveşte sacrificiul, dar cred că pot afirma că moartea lui Hristos, conform logicii surselor Noului Testament, nu corespunde modelului de sacrificiu pe care tocmai l-am descris. Cuvântul „sacrificiu” este aproape infinit de polisemic, în special în Vechiul Testament, dar singurul model de sacrificiu invocat explicit în Noul Testament este cel în care Israelul este oferit spre ispăşire, iar acesta cu siguranţă nu aparţine unui ciclu cosmic de cheltuieli si îndemnizaţii. Este mai degrabă, un qurban, însemnând „un acoperământ” a prezenţei dătătoare de viaţă a gloriei lui Dumnezeu.

Vorbesc (impresionist, trebuie să recunosc) despre ceva pervaziv din etosul antichităţii europene, căruia i-aş atribui denumirea de tristeţe glorioasă. Marea mitologie Indo-Europeană, din care s-a dezvoltat cultura Occidentală, a fost în principiu, una de sacrificiu: înţelegea universul ca fiind un sistem închis, o totalitate finită în care atât zeii cât şi muritorii îşi ocupau locurile determinate de soartă. Această totalitate a fost, din necesitate, o economie, un ciclu a creaţiei şi a distrugerii, care oscila între ordine şi haos, formă şi nedeterminare: un mare ciclu a hrănirii, păstrării vieţii printr-un sistem de tranzacţie cu moartea. Acesta este mitul „cosmosului”- a universului văzut ca echilibru precar dintre forţe opuse – de care era legată o practică sacră al cărei scop a fost de a stăpâni violenţa promiscuă a naturii prin violenţa ordonată a religiei. Dinamismul teribil al naturii trebuia să fie controlat şi suportat prin ritualuri apotropaice – raţionalizarea haosului în stabilitatea cultului – şi economice – recuperarea sacrificiilor sub forma favorurilor divine, o putere hrănitoare pentru întărirea regimului pentru care se făceau sacrificiile. Acest regim însemna, în mod obişnuit, o ierarhie fixă a puterii sociale în vârful căreia erau zeii, urmaţi de regi şi nobili, la bază fiind sclavii; ordinea societăţii, atât a celei divine cât şi a celei naturale, era o „ierarhie în totalitate” fixă şi cu toate astea fragilă. Aceasta trebuia apărată de forţele din jur în timp ce folosea aceste forţe pentru întreţinere spirituală. Zeii şi muritorii erau legaţi unii de ceilalţi de nevoie; noi hrăneam zeii care aveau nevoie de sacrificiile noastre, şi ei ne protejau de forţele pe care le personificau şi ne ofereau o parte a acestei puteri. Era, desigur, un nihilism imposibil de eradicat într-o astfel de economie: o resemnare tragică în faţa sorţii, urmată de un act cultic şi prudent de salvare de dragul stabilităţii sociale şi cosmice.

Octombrie 2003

Partea 1 (din 4)

Ca bărbaţi şi femei moderni – în măsura în care suntem moderni – credem în nimic. Asta nu înseamnă, ţin să adaug, că nu credem în nimic; ceea ce vreau să spun este că păstrăm o credinţă de nestrămutat, adesea inconştientă, în nimic sau în nimicnicie. Ne îndreptăm credinţa spre asta, ne dedicăm sufletele şi ne proiectăm valorile prin care ne măsurăm însemnătatea vieţii. Sau, ca să formulăm mai simplu şi mai clar, religia noastră este de fapt un nihilism foarte confortabil.