Editorialul nr. 5

 

Unui câine i s-au scos ochii și a fost lăsat într-o margine de sat, fără să-i mai pese cuiva de el. Nimic nu justifica oribila faptă, orice ar fi făcut câinele. Se bănuiește că autorii acestei sadice fapte au fost doi scelerați care au făcut răul din plictiseală. Probabil nu aveau altceva mai bun de făcut sau poate așa au înțeles ei să se distreze. Tot mai des observăm la concetățenii nostri apetența crescută pentru divertisment – de cele ori mai multe ori, de proastă calitate – care merge mână în mână cu tendința de a munci cât mai puțin. Munca a existat și înainte de Căderea în păcat; probabil plictiseala este cea care a apărut după Cădere, ca unul dintre prea numeroasele ei efecte secundare.

Editorialul numărului 4

Nu eram cine ştie ce interesat de animale până când, acum trei ani, fiica mea a primit-o în dar pe Nora, un Bichon Maltese. Nici eu, şi nici soţia mea n-am fost prea încântaţi de căţel, având în vedere că Nora prinsese obiceiul de a uda covoarele. În loc să înveţe regulile casei noastre, noi am fost cei care au trebuit să adapteze totul pentru ca Nora să se poată obişnui cu viaţa din căminul nostru.

Cu toate acestea, Nora este un animăluţ adorabil. În fiecare dimineaţă este extrem de bucuroasă când copiii, şi mai ales soţia mea, se ridică din pat şi coboară scările. Să fiu sincer, de multe ori mi-a părut rău că ajunsesem să compar bucuria Norei la vederea membrilor familiei cu propria mea bucurie în situații similare. De asemenea, când nu putea ajunge la mâinile noastre, se învăţase să lingă aerul. Îşi exprima sentimentele într-un mod foarte direct, lucru extrem de emoţional.

Pe omul fără papilele gustative îl depistăm prin inspectarea limbii sale cu lupa. Pe omul cu simţul indignării răzuit îl ghicim după absenţa reacţiei etice. Lui totul i se pare întotdeauna OK, se acomodează fără tresărire oricui şi la orice, nimic nu i se pare nepotrivit cu demnitatea să, într-un cuvânt, nimic nu îl degradează. Or, ideea că totul merge şi nimic nu este cu adevărat grav, cel puţin în lumea în care am fost născuţi, este o consecinţă a pierderii puterii de a discrimina între bine şi rău şi adevăr şi fals.

Acestea sunt cuvintele lui Horia Român Patapievici, “omul de ştiinţă, teologul nemărturisit, moralistul neşovăitor” (Virgil Ierunca), din cartea să „Cerul văzut prin lentilă“. Lipsa reacţiei etice şi a demnităţii umane, repudierea valorilor occidentale, în esenţă creştine, sunt semnalele date de spaţiul urban din ţară, ca o consecinţă a adoptării conştiincioase a noilor principii după care se ghidează Occidentul.

Doi sociologi, James Q. Wilson și George L. Kelling, au prezentat la începutul anilor ’80 o teorie pe care au numit-o ”a geamurilor sparte”, și în care susțineau că dacă într-un anumit oraș sau cartier se țin sub control delictele mici, cum ar fi consumul de alcool, se reduc în număr și delictele mari, cum ar fi omorul sau tâlhăria. Ei dădeau exemplul unui parc, în care dacă se păstrează curățenia, trecătorii au rețineri legat de aruncarea gunoaielor pe jos. Tot așa, dacă clădirile dintr-un cartier sunt întreținute, trecătorii manifestă respect față de ele. În schimb, dacă o clădire are vreun geam spart, anumiți cetățeni sunt tentați să arunce și ei înspre geamuri, și să contribuie la devastarea clădirii. În opinia autorilor, răul poate fi ținut sub control cât timp este făcut la dimensiuni mici. Dacă însă îi este îngăduit să depășească un anumit prag, cu greu se mai poate corecta.

Cu ani în urmă eram impresionat de lucrarea lui Goya intitulată  “Somnul rațiunii naște monștri”şi apoi, urmând aceeaşi linie un alt text devenit slogan: “Singurul lucru necesar ca răul să triumfe este ca cei buni să nu facă nimic”. Adică, să stea și să fie apatici, să își adoarmă spiritul, sau să îi distragă atenția de la elementele esențiale ale vieții, găsind ocupații lipsite de importanță, de care nici măcar nu își vor aduce aminte peste un timp.