Observând deşertul modernităţii, consider că am fi neglijenţi din punct de vedere moral dacă nu am recunoaşte că Nietzsche a avut dreptate pentru că a considerat creştinismul ca fiind responsabil pentru catastrofa din jurul nostru (chiar dacă a înţeles greşit motivele); trebuie să recunoaştem că eşecul culturii creştine de a exista conform victoriei sale asupra vechilor zei a permis puterilor întunecate care s-au ascuns în spatele acestor zei să iasă în evidenţă în propria persona. Şi cu siguranţă ar trebui să ne temem de bestia care creşte în această cultură populară mai grobiană, mai crudă, mai nearticulată şi goală; deoarece, ascunsă de începutul său calmant, este o lume din ce în ce mai lipsită de merite, de inteligenţă, de bunătate, imaginaţie şi dăruire.

Într-un sens mai larg, Evanghelia a răsturnat întreaga logică de sacrificiu a unei culturi. Nu pot avea pretenţia unui tratament a limbajului biblic în ceea ce priveşte sacrificiul, dar cred că pot afirma că moartea lui Hristos, conform logicii surselor Noului Testament, nu corespunde modelului de sacrificiu pe care tocmai l-am descris. Cuvântul „sacrificiu” este aproape infinit de polisemic, în special în Vechiul Testament, dar singurul model de sacrificiu invocat explicit în Noul Testament este cel în care Israelul este oferit spre ispăşire, iar acesta cu siguranţă nu aparţine unui ciclu cosmic de cheltuieli si îndemnizaţii. Este mai degrabă, un qurban, însemnând „un acoperământ” a prezenţei dătătoare de viaţă a gloriei lui Dumnezeu.

Vorbesc (impresionist, trebuie să recunosc) despre ceva pervaziv din etosul antichităţii europene, căruia i-aş atribui denumirea de tristeţe glorioasă. Marea mitologie Indo-Europeană, din care s-a dezvoltat cultura Occidentală, a fost în principiu, una de sacrificiu: înţelegea universul ca fiind un sistem închis, o totalitate finită în care atât zeii cât şi muritorii îşi ocupau locurile determinate de soartă. Această totalitate a fost, din necesitate, o economie, un ciclu a creaţiei şi a distrugerii, care oscila între ordine şi haos, formă şi nedeterminare: un mare ciclu a hrănirii, păstrării vieţii printr-un sistem de tranzacţie cu moartea. Acesta este mitul „cosmosului”- a universului văzut ca echilibru precar dintre forţe opuse – de care era legată o practică sacră al cărei scop a fost de a stăpâni violenţa promiscuă a naturii prin violenţa ordonată a religiei. Dinamismul teribil al naturii trebuia să fie controlat şi suportat prin ritualuri apotropaice – raţionalizarea haosului în stabilitatea cultului – şi economice – recuperarea sacrificiilor sub forma favorurilor divine, o putere hrănitoare pentru întărirea regimului pentru care se făceau sacrificiile. Acest regim însemna, în mod obişnuit, o ierarhie fixă a puterii sociale în vârful căreia erau zeii, urmaţi de regi şi nobili, la bază fiind sclavii; ordinea societăţii, atât a celei divine cât şi a celei naturale, era o „ierarhie în totalitate” fixă şi cu toate astea fragilă. Aceasta trebuia apărată de forţele din jur în timp ce folosea aceste forţe pentru întreţinere spirituală. Zeii şi muritorii erau legaţi unii de ceilalţi de nevoie; noi hrăneam zeii care aveau nevoie de sacrificiile noastre, şi ei ne protejau de forţele pe care le personificau şi ne ofereau o parte a acestei puteri. Era, desigur, un nihilism imposibil de eradicat într-o astfel de economie: o resemnare tragică în faţa sorţii, urmată de un act cultic şi prudent de salvare de dragul stabilităţii sociale şi cosmice.

Octombrie 2003

Partea 1 (din 4)

Ca bărbaţi şi femei moderni – în măsura în care suntem moderni – credem în nimic. Asta nu înseamnă, ţin să adaug, că nu credem în nimic; ceea ce vreau să spun este că păstrăm o credinţă de nestrămutat, adesea inconştientă, în nimic sau în nimicnicie. Ne îndreptăm credinţa spre asta, ne dedicăm sufletele şi ne proiectăm valorile prin care ne măsurăm însemnătatea vieţii. Sau, ca să formulăm mai simplu şi mai clar, religia noastră este de fapt un nihilism foarte confortabil.