de Peter Leithart

În puternica sa declarație, intitulată O națiune de bastarzi, Douglas Farrow susține că așa numitul Kulturkampf în care ne aflăm a început în prima jumătate a secolului XX, prin „promovarea sterilizării, a eugeniei, și a mentalității contraceptive”. Pe scurt, a început printr-un atac asupra copiilor, și în special într-un mod oribil, asupra legalizării avorturilor: „Niciun motiv pentru căsătoriile dintre persoane de același sex, care ignoră această murdărire și ofilire a conștiinței, nu poate fi plauzibil în totalitate, și nici o relatare care ignoră cultura divorțului … care lasă răni adânci pe multe generații de copii.”

 9 iunie 2015 de  Clay Jones

Foarte mulţi oameni sunt de părere că homosexualitatea ar trebui să fie tolerată de creştini.  De fapt, ieri am ascultat emisiunea radio de pe UK Unbelievable? care prezenta dezbaterea dintre Andrew Wilson şi Rob Bell pe tema „Homosexualitate şi biserică„. Lui Bell i s-a cerut să ofere argumente pentru punctul său de vedere conform căruia nu este nimic greşit în relaţiile homosexuale serioase şi, printre altele, afirmaţia: „Aceasta este una din porcăriile care îndepărtează foarte mult oamenii; când ai anumite convingeri şi, brusc, ortodoxismul sau credinţa în Iisus sunt puse la îndoială…. De aceea foarte mulţi oameni nu vor să aibă de-a face cu biserica”.

Într-adevăr, în ultimul timp, am auzit acest lucru spunându-se foarte des. Ceva asemănător cu: „Creştinii ar trebui să fie mai toleranţi! Astfel, mult mai mulţi oameni s-ar alătura bisericii. În schimb, voi îi alungaţi pe oameni”.

postat pe 1 decembrie 2014 de Clay Jones

Auzim, adesea, poveşti extrem de triste despre oameni care au probleme cu orientarea sexuală, şi, de cele mai multe ori, creştinii abia dacă reacţionează. Nu putem, pur şi simplu, să ne blocăm anumite atitudini, percepţii şi orientări, însă prea des creştinii nu îşi doresc decât să le spună oamenilor care se confruntă cu asemenea probleme „Opreşte-te!

Ce bine-ar fi dacă lucrurile ar fi aşa simple, dar nu sunt.

22 noiembrie 2014 – de Gerald McDermott

 

Rusty Reno, Ephraim Radner şi Christopher Seitz sunt de părere că da.

Reno este editor al publicaţiei First Things[1] şi Radner şi Seitz sunt învăţaţi anglicani ortodocși la Colegiul Wyclif, în Toronto.

Aceştia consideră că vechea înţelegere dintre cultură şi biserică privind căsătoria – care are loc între un bărbat şi o femeie, având ca scop principal creşterea de copii sănătoşi – a fost încălcată. Astfel că biserica riscă să transmită mesaje confuze continuând să oficieze căsătorii pentru stat.

Prin semnarea unui certificat de căsătorie pentru stat, un slujitor al Domnului dă de înţeles că el sau ea este de acord cu noua definiţie acceptată de guvern ( în prezent în unele state, dar care este posibil să ajungă în curând legea întregii SUA) care respinge ceea ce Scriptura, sau tradiţia morală au susţinut întotdeauna.

de Tom Stringham 11 . 10 . 15

Mormonii se pricep să ţină lumea ca pe jar. Cu o săptămână în urmă, politica lor era asemănătoare liberalilor în ceea ce priveşte conservatorismul religios referitor la sexualitate. Luna trecută apostolul mormon Dallin H. Oaks a surprins pe membrii bisericii criticându-l, deschis, pe dispreţuitorul funcţionar public din Kentucky Kim Davis, şi, în cursul aceluiaşi an, biserica a sponsorizat compromiterea legislaţiei în Utah prin combinarea protejării libertăţilor religioase cu măsurile anti-discriminare solicitate de activiştii LGBT (lesbian, gay, etc.)

După care, săptămâna trecută, s-au făcut publice două schimbări majore întreprinse de liderii religioşi în politica bisericii pentru liderii locali. Conform noii politici, un mormon care intră într-o căsătorie legală între persoane de acelaşi sex este renegat şi nevoit să înfrunte disciplina bisericii care, cel mai probabil, înseamnă excomunicarea. Mai mult, biserica interzice acum binecuvântarea, botezul şi acceptarea copiilor cu părinţi de acelaşi sex, indiferent dacă perechea homosexuală are custodie totală. La vârsta de 18 ani aceşti copii au dreptul să se alăture bisericii doar dacă nu mai locuiesc în aceaşi casă cu părinţii homosexuali, se dezic practicilor cohabitării sau căsătoriei persoanelor de acelaşi sex şi dacă primesc permisiunea Mai Marelui bisericii.

Să ne gândim, de exemplu, la consecinţele din ce în ce mai evidente a principiului conform căruia discriminarea este determinată din punctul de vedere al persoanei care s-a simţit discriminată, şi nu pe baza unui criteriu obiectiv. Standardele ce ţin de culoare, sex şi merite, care erau înainte considerate ca opozabile discriminării, au fost înlocuite de incluziune, dreptul tuturor de a face parte dintr-o societate care-i acceptă. Modul de percepţie a victimei, şi nu circumstanţele factuale sau atitudinile celorlalţi este ceea ce determină ce este el/ea; lumea ar trebui să îl/o creadă pe cuvânt şi să îl/o sărbătorească în conformitate cu identitatea aleasă. Orice altceva înseamnă discriminare.

De ce nevoia de echivalare a relaţiilor între acelaşi sex cu cele între persoane de sex opus a devenit, brusc, un absolut moral şi social? Se vede foarte clar acest impuls. Majoritatea oamenilor au considerat că singurul scop al deciziei Windsor a Curţii Supreme, care a afectat drepturile federale ale Actului Căsătoriei prin negarea echivalării celor două tipuri de relaţii este de a face rău cuplurilor homosexuale. Unul dintre scopurile politicii externe a Statelor Unite este să doboare această presupusă habotnicie. Spre exemplu, merită să ne complicăm situaţia şi aşa dificilă din Orientul Mijlociu ca să arborăm steagul curcubeu deasupra ambasadei SUA din Tel Aviv. Acceptarea generală a homosexualităţii nu este suficientă. Voci proeminente doresc marcarea opoziţiei cu emblema „discursuri pline de ură” din moment ce simpla ei existenţă distruge egalitatea, afectând mediul social.