Doi sociologi, James Q. Wilson și George L. Kelling, au prezentat la începutul anilor ’80 o teorie pe care au numit-o ”a geamurilor sparte”, și în care susțineau că dacă într-un anumit oraș sau cartier se țin sub control delictele mici, cum ar fi consumul de alcool, se reduc în număr și delictele mari, cum ar fi omorul sau tâlhăria. Ei dădeau exemplul unui parc, în care dacă se păstrează curățenia, trecătorii au rețineri legat de aruncarea gunoaielor pe jos. Tot așa, dacă clădirile dintr-un cartier sunt întreținute, trecătorii manifestă respect față de ele. În schimb, dacă o clădire are vreun geam spart, anumiți cetățeni sunt tentați să arunce și ei înspre geamuri, și să contribuie la devastarea clădirii. În opinia autorilor, răul poate fi ținut sub control cât timp este făcut la dimensiuni mici. Dacă însă îi este îngăduit să depășească un anumit prag, cu greu se mai poate corecta.