de Keith Fournier

Utilizarea incorectă a cuvântului progresiv este un exemplu a ceea ce C.S.Lewis în lucrarea sa “Studiul cuvintelor”  numea verbicide .

În lucrarea sa „Abolirea Omului” acesta a transmis un avertisment cu privire la aşa  numitele scheme de guvernare progresiste în cadrul unei ideologii colectiviste costruite pe relativism moral. Acesta afirma „O credinţă dogmatică în cadrul unei valori obiective este necesară pentru însăşi ideea de reguli nu tiranie, si obedienţă nu sclavie”.

Într-unul dintre eseurile din lucrarea sa „Dumnezeu în boxa acuzaţilor: Eseuri despre Teologie şi Etică”  intitulat „Este progresul posibil? Sclavi cu bună ştiinţă într-un stat care oferă ajutor social” , Lewis a transmis următorul avertisment „Haideţi să nu ne lăsăm înşelaţi de fraze despre „Omul care îşi ia propriul destin în mâini”. Ceea ce se poate într-adevăr întâmpla este că unii oameni vor lua în mâini destinul altora. Cu cât ne facem planurile mai complet cu atât vor avea ei mai multă putere.”
Lewis a fost un om care a înţeles lecţiile istoriei. A avertizat în mod profetic Occidentul de ce urma să se întâmple dacă ne îndepărtăm de la bazele morale aparţinând unei societăţi autentic libere. Am făcut întocmai acest lucru şi declinul este evident peste tot. Progresul a fost pus în pericol sub emblema unei mişcări progresiste.

V-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. (Coloseni 3:10)

Pavel este singurul autor din Noul Testament care folosește expresia “image of God” în același sens tehnic ca cel din Geneza. Există doar patru situaţii  în care Pavel o folosește. În timp ce subliniază că cei care se îmbracă în Hristos sunt transformați în ceea ce se înțelegea la începuturi prin “chipul lui Dumnezeu”, îl indică pe  Hristos ca fiind exemplul-paradigmă a înțelesului acestei expresii. În Col 1:15 Pavel spune că Hristos este imaginea lui Dumnezeu Cel invizibil. Aceasta ar trebui să ne ajute să clarificăm înțelesul expresiei. Evident, nu poate însemna că oamenii sunt un fel de cópii fizice ale Lui, deoarece El este invizibil și duh. Teologii au stabilit că acest “chip” înseamnă că oamenii au caracteristici asemănătoare cu cele ale lui Dumnezeu, cum ar fi personalitate, voință, cunoaștere, comunicare. Aceasta este și opinia teologilor clasici, ca Toma de Aquino.

Oamenii, când aud de cuvântul “pocăință”, se retrag, se închid în carapacea lor deși ea ar fi o binecuvântare extraordinară peste viața lor. Noi toți greșim pentru că așa este natura noastră. Greșim față de soții sau soțiile noastre, față de cei iubiți, iar pocăința înseamnă să ne pară rău, să recunoaștem că am greșit și să ne cerem iertare.

Primul lucru pe care l-a predicat Ioan Botezătorul a fost: “Pocăiți-vă!”. Ce poate face pe un om să se schimbe nu sunt sentimentele, lacrimile, regretele, emoțiile puternice, părerile de rău, penitențele, rigorile ci schimbarea felului de a gândi și de a trăi. Acolo erau multe categorii de oameni interesați, și care au luat seama la mesajul lui Ioan: soldați, oameni de rând, vameși, care la nivelul mental erau convinși că trebuie să facă ceva, și l-au întrebat pe el ce trebuie să facă. Și atunci soldaților le-a răspuns să nu își mai folosească forța și autoritatea, să nu mai nedreptățească pe oameni, vameșilor, să nu ia mai mult decât cerea legea, ș.a.m.d.

CREŞTINII ŞI INFLUENŢA CULTURALĂ

DORINŢA DE INFLUENŢĂ CULTURALĂ

Ce înseamnă sintagma reînnoire culturală creştină? Pentru mulţi oameni această expresie ar putea suna ciudat, ca un asalt politic creştin asupra societăţii. Însă ar fi naiv şi necinstit să negăm că oricine doreşte să vadă mişcarea culturală dintr-o anumită direcţie operează cu ceea ce am putea numi perspectivă de ansamblu, perspectivă căreia el sau ea îi atribuie o mai mare influenţă.

Alţi oameni spun: „Ţineţi-vă religia pentru voi. Nu are ce căuta în meseria de artist, jurnalist sau manager. Fiţi neutri. Nu impuneţi altora, în niciun fel, propriile puncte de vedere.” Acest sentiment însă reprezintă o perspectivă Occidentală influenţată de Iluminismul târziu care, după cum susţine Immanuel Kant, necesită separarea „faptelor” empirice dovedite (sfera publică) de moralitate şi credinţă (sfera privată).
Această perspectivă, desigur, poate sau nu să corespundă realităţii, dar cu siguranţă este o viziune filosofică de ansamblu foarte des întâlnită în culturile Occidentale. Însă dacă analizăm culturile non – Occidentale, descoperim,  printre altele, că nimeni nu se aşteaptă la o delimitare dintre sfera privată şi cea publică în ceea ce priveşte convingerile despre Dumnezeu, natura umană şi adevărul moral.

Moderarea unei discuții cu un cuplu în care observăm un abuz emoțional din partea unuia este atât delicată, cât și subiectivă în același timp. Este ca și în dragoste: depinde de atmosfera care se crează – de asta  este foarte greu să judeci o situație. Un gest făcut într-o anumită atmosferă nu se identifică cu fondul problemei, iar consilierul trebuie să fie realist, pentru că în relația dintre doi oameni, dacă nu descoperă cauza, sau adevărul faptului că ei sunt sau nu într-un punct de criză și ce răspundere are fiecare, nu poate judeca corect situația. Numai Dumnezeu știe ce se află în spatele lucrurilor, în inima fiecăruia dintre cei doi și înțelege exact de ce au fost spuse sau făcute anumite lucruri.
De exemplu, în cazul unui abuz fizic exercitat de un soț asupra soției toată lumea îl condamnă  pe el  pentru gest, dar nimeni nu se întreabă de ce s-a întâmplat acel lucru. Trăim într-un fals și respectăm o listă de lucruri îngăduite sau neîngăduite, și judecăm totul în mod ieftin după lista pe care ne-am făcut-o, după limitele în care am fost educați de societate, fără să înțelegem cum funcționează viața, și care este rădăcina problemei.

Ca sa putem vorbi despre Scriptura,  mai întâi trebuie sa vorbim despre autorul ei, adica Dumnezeu. El este infinit, nu are limite, şi nu poate fi descoperit de om prin puterea omeneasca,  pentru ca omul este un nimic, o entitate neglijabila în comparaţie cu Dumnezeu, şi nu va putea niciodata,  prin forte proprii, sa contacteze Divinitatea.

Apoi, Dumnezeu fiind sfânt,  aceasta sfinţenie nu îi permite sa aiba în prezenţa Sa un pacatos cu care sa comunice, şi nici nu poate sa aiba o relaţie cu cei nedrepti. Acesta este motivul pentru care oamenii nu au posibilitatea sa intre în contact cu Elşi nici sa comunice cu El. Totuşi,  pentru ca Dumnezeu, din dragoste pentru creaţia Sa, pe care a dorit sa o aiba lânga El, a vrut sa comunice cu omul, i s-a descoperit,  în ciuda faptului ca este nelimitat în spatiu şi timp, prin diferite feluri.