Ca sa putem vorbi despre Scriptura,  mai întâi trebuie sa vorbim despre autorul ei, adica Dumnezeu. El este infinit, nu are limite, şi nu poate fi descoperit de om prin puterea omeneasca,  pentru ca omul este un nimic, o entitate neglijabila în comparaţie cu Dumnezeu, şi nu va putea niciodata,  prin forte proprii, sa contacteze Divinitatea.

Apoi, Dumnezeu fiind sfânt,  aceasta sfinţenie nu îi permite sa aiba în prezenţa Sa un pacatos cu care sa comunice, şi nici nu poate sa aiba o relaţie cu cei nedrepti. Acesta este motivul pentru care oamenii nu au posibilitatea sa intre în contact cu Elşi nici sa comunice cu El. Totuşi,  pentru ca Dumnezeu, din dragoste pentru creaţia Sa, pe care a dorit sa o aiba lânga El, a vrut sa comunice cu omul, i s-a descoperit,  în ciuda faptului ca este nelimitat în spatiu şi timp, prin diferite feluri.

Ştim cu toţii că nenumăraţi oameni sunt deprimaţi şi milioane de oameni sunt dependenţi de alcool sau de droguri, milioane de oameni iau antidepresive. Asta nu mă surprinde deloc!

De ce?

Deoarece oamenii sinceri – şi prin asta mă refer la cei care nu trăiesc în negare, oamenii sinceri în ceea ce priveşte condiţia umană – ar trebui să fie deprimaţi! Foarte deprimaţi.

Consideraţi acest lucru ca fiind un adevăr cu care este de acord fiecare agnostic, sceptic, ateu şi creştin: doar un singur lucru poate preveni ca fiecare persoană pe care o cunoşti să moară fie de mâna cuiva, fie într-un accident sau boală şi ca tu însuţi să nu mori ucis, într-un  accident sau din cauza bolii.

Sunteţi de acord cu asta, nu?

Dar este din ce în ce mai rău.

Ieri am făcut o plimbare glorioasă cu soția mea pe una dintre crestele Appalachian Trail. Jean mi-a amintit, în timp ce miroseam pinii cu aroma Crăciunului şi admiram înşiruirea munţilor ce se întindeau pe cealaltă parte a văii sub noi, că există doar două creaturi care nu se supun lui Dumnezeu. Îngerii ( sau cel puţin o treime din ei) şi oamenii.
Toate celelalte creaturi – stelele şi planetele, imensa panoplie a animalelor, gama vastă de plante, chiar şi pietrele – se supun legilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ele.
Urşii se supun legii lui Dumnezeu referitoare la hibernarea de iarnă. Vulturii ascultă de legile fizicii pe măsură ce se avântă pe piscurile munţilor. Planetele rămân răbdătoare pe orbitele stabilite în timp ce se învârt în jurul soarelui. Pietrele se supun legii gravitaţiei, căzând conştiincios atunci când se desprind şi sfărmându-se în bucăţi conform legii eroziunii.
Ah, poţi protesta. Acestea sunt neînsufleţite! Pietrele nu gândesc! Nu au voinţă!
Însă de ce spune Scriptura că va veni ziua în care munţii şi dealurile vor începe să cânte, şi copacii de pe câmpii vor bate din palme ( Is. 55.12)?

Mi-am dat seama că în viața fiecărui om există cel puțin două alegeri care nu ne aparțin.

În primul rând nu putem alege să ne naștem. Cu alte cuvinte nimeni nu poate decide momentul venirii în lume și nici măcar contextul în care să se nască.

În al doilea rând nu stă în puterea noastră să decidem timpul de care dispunem. Știu, sunt unii care își arogă acest drept de a decide să-și scurteze existența, dar în mod natural moartea nu survine la alegerea noastră. Cu alte cuvinte, viața noastră după cum începe și cum se termină, poate fi asemănată cu o călătorie. Dar cine își propune să facă o călătorie, fără să aibă un scop?

Personal am ajuns să cred că dacă am fi stăpâni pe cele două alegeri care determină durata călătoriei noastre, nu cred că am mai ajunge să ne împlinim scopul pentru care am fost creați. De ce? Tocmai la această întrebare îmi propun să răspund.

Doi sociologi, James Q. Wilson și George L. Kelling, au prezentat la începutul anilor ’80 o teorie pe care au numit-o ”a geamurilor sparte”, și în care susțineau că dacă într-un anumit oraș sau cartier se țin sub control delictele mici, cum ar fi consumul de alcool, se reduc în număr și delictele mari, cum ar fi omorul sau tâlhăria. Ei dădeau exemplul unui parc, în care dacă se păstrează curățenia, trecătorii au rețineri legat de aruncarea gunoaielor pe jos. Tot așa, dacă clădirile dintr-un cartier sunt întreținute, trecătorii manifestă respect față de ele. În schimb, dacă o clădire are vreun geam spart, anumiți cetățeni sunt tentați să arunce și ei înspre geamuri, și să contribuie la devastarea clădirii. În opinia autorilor, răul poate fi ținut sub control cât timp este făcut la dimensiuni mici. Dacă însă îi este îngăduit să depășească un anumit prag, cu greu se mai poate corecta.