De David T. Kozyis

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.

Abraham Kuyper (1836-1920) a fost unul dintre giganţii erei sale. De-a lungul vieţii a avut atâtea titluri câte sunt specificate în biografia finală a lui James Bratt, Abraham Kuyper: calvinist modern, creştin democrat. Şi-a început cariera ca pastor într-o parohie dar a ajuns să pună bazele unei universităţi, unui partid politic şi denumirii unei biserici. A predat teologie, făcut parte din cea de-a doua cameră a Parlamentului Olandez apoi a devenit prim-ministru. A editat două ziare şi a pornit o mişcare de mobilizare a creştinilor ortodoxi reformaţi din ţara sa pentru a ţine piept atacurilor venite din partea ideologiilor secularizante generate de Revoluţia Franceză. Mişcarea sa a avut succes însă doar pentru o perioadă.
Puţini oameni ar putea să nege faptul că în prezent Olanda este un loc foarte diferit de ţara pe care a servit-o Kuyper cu un secol în urmă. Tânăr fiind, am fost şocat de vizita pe care am întreprins-o la Amsterdam văzând dezvoltarea „magazinelor cu specific erotic” şi deşănţarea din districtul roşu al oraşului. Patru decenii după acest eveniment Olanda a ajuns să fie cunoscută pentru atitudinea permisivă faţă de eutanasie, droguri recreaţionale şi, desigur, exprimarea sexuală. Ce s-a întâmplat? Şi de ce s-a întâmplat aşa de repede, adică de-a lungul a două generaţii de la moartea lui Kuyper?

De David Gelertner

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.

Biserica nu a mai acumulat atât de mult prestigiu timp de generaţii pe cât a acumulat sub Ioan Paul II şi succesorii săi. Aceştia evidenţiază (sau au făcut-o până acum) calitatea formidabilă de lider a bisericii. Nicio naţiune de pe pământ nu a fost condusă mai bine decât s-a întâmplat de la numirea lui Ioan Paul II în 1978. Prestigiul acumulat trebuie folosit pentru o cauză nobilă, una care să conteze cu adevărat. Există o cauză disperată chiar sub nasul papei. Ce acţiuni întreprinde în Filipine şi America de Sud într-un moment în care, în Europa creştinismul este pe moarte?
Şi odată ce flacăra se va stinge în Europa, restul lumii se va răci treptat şi inevitabil.
Papa trebuie să înceapă să predice în propria gospodărie: de la Berlin la Paris şi Londra; ar trebui să meargă în centrul Trafalgar Square, sau într-un loc asemănător şi să predice pentru propria viaţă şi pentru viaţa Europei şi a creştinătăţii şi, în cele din urmă, pentru supravieţuirea întregii omeniri. Înţeleg că papii nu sunt predicatori nomazi, nu sunt Franciscani, evanghelişti sau preoţi din romanele lui Trollope. Dar sunt episcopi, păstori responsabili de întreaga turmă a creştinătăţii astfel că un păstor care vede venind o asemenea catastrofă are obligaţia de a lua măsuri. Este o greşeală să acorde atenţie nuanţelor doctrinei referitoare la homosexualitate în timp ce bisericile Europei sunt transformate una câte una în restaurante, cluburi de sănătate şi (cine ştie?) în magazine care vând anvelope la reducere.

de Keith Fournier

Utilizarea incorectă a cuvântului progresiv este un exemplu a ceea ce C.S.Lewis în lucrarea sa “Studiul cuvintelor”  numea verbicide .

În lucrarea sa „Abolirea Omului” acesta a transmis un avertisment cu privire la aşa  numitele scheme de guvernare progresiste în cadrul unei ideologii colectiviste costruite pe relativism moral. Acesta afirma „O credinţă dogmatică în cadrul unei valori obiective este necesară pentru însăşi ideea de reguli nu tiranie, si obedienţă nu sclavie”.

Într-unul dintre eseurile din lucrarea sa „Dumnezeu în boxa acuzaţilor: Eseuri despre Teologie şi Etică”  intitulat „Este progresul posibil? Sclavi cu bună ştiinţă într-un stat care oferă ajutor social” , Lewis a transmis următorul avertisment „Haideţi să nu ne lăsăm înşelaţi de fraze despre „Omul care îşi ia propriul destin în mâini”. Ceea ce se poate într-adevăr întâmpla este că unii oameni vor lua în mâini destinul altora. Cu cât ne facem planurile mai complet cu atât vor avea ei mai multă putere.”
Lewis a fost un om care a înţeles lecţiile istoriei. A avertizat în mod profetic Occidentul de ce urma să se întâmple dacă ne îndepărtăm de la bazele morale aparţinând unei societăţi autentic libere. Am făcut întocmai acest lucru şi declinul este evident peste tot. Progresul a fost pus în pericol sub emblema unei mişcări progresiste.

V-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. (Coloseni 3:10)

Pavel este singurul autor din Noul Testament care folosește expresia “image of God” în același sens tehnic ca cel din Geneza. Există doar patru situaţii  în care Pavel o folosește. În timp ce subliniază că cei care se îmbracă în Hristos sunt transformați în ceea ce se înțelegea la începuturi prin “chipul lui Dumnezeu”, îl indică pe  Hristos ca fiind exemplul-paradigmă a înțelesului acestei expresii. În Col 1:15 Pavel spune că Hristos este imaginea lui Dumnezeu Cel invizibil. Aceasta ar trebui să ne ajute să clarificăm înțelesul expresiei. Evident, nu poate însemna că oamenii sunt un fel de cópii fizice ale Lui, deoarece El este invizibil și duh. Teologii au stabilit că acest “chip” înseamnă că oamenii au caracteristici asemănătoare cu cele ale lui Dumnezeu, cum ar fi personalitate, voință, cunoaștere, comunicare. Aceasta este și opinia teologilor clasici, ca Toma de Aquino.

Oamenii, când aud de cuvântul “pocăință”, se retrag, se închid în carapacea lor deși ea ar fi o binecuvântare extraordinară peste viața lor. Noi toți greșim pentru că așa este natura noastră. Greșim față de soții sau soțiile noastre, față de cei iubiți, iar pocăința înseamnă să ne pară rău, să recunoaștem că am greșit și să ne cerem iertare.

Primul lucru pe care l-a predicat Ioan Botezătorul a fost: “Pocăiți-vă!”. Ce poate face pe un om să se schimbe nu sunt sentimentele, lacrimile, regretele, emoțiile puternice, părerile de rău, penitențele, rigorile ci schimbarea felului de a gândi și de a trăi. Acolo erau multe categorii de oameni interesați, și care au luat seama la mesajul lui Ioan: soldați, oameni de rând, vameși, care la nivelul mental erau convinși că trebuie să facă ceva, și l-au întrebat pe el ce trebuie să facă. Și atunci soldaților le-a răspuns să nu își mai folosească forța și autoritatea, să nu mai nedreptățească pe oameni, vameșilor, să nu ia mai mult decât cerea legea, ș.a.m.d.

CREŞTINII ŞI INFLUENŢA CULTURALĂ

DORINŢA DE INFLUENŢĂ CULTURALĂ

Ce înseamnă sintagma reînnoire culturală creştină? Pentru mulţi oameni această expresie ar putea suna ciudat, ca un asalt politic creştin asupra societăţii. Însă ar fi naiv şi necinstit să negăm că oricine doreşte să vadă mişcarea culturală dintr-o anumită direcţie operează cu ceea ce am putea numi perspectivă de ansamblu, perspectivă căreia el sau ea îi atribuie o mai mare influenţă.

Alţi oameni spun: „Ţineţi-vă religia pentru voi. Nu are ce căuta în meseria de artist, jurnalist sau manager. Fiţi neutri. Nu impuneţi altora, în niciun fel, propriile puncte de vedere.” Acest sentiment însă reprezintă o perspectivă Occidentală influenţată de Iluminismul târziu care, după cum susţine Immanuel Kant, necesită separarea „faptelor” empirice dovedite (sfera publică) de moralitate şi credinţă (sfera privată).
Această perspectivă, desigur, poate sau nu să corespundă realităţii, dar cu siguranţă este o viziune filosofică de ansamblu foarte des întâlnită în culturile Occidentale. Însă dacă analizăm culturile non – Occidentale, descoperim,  printre altele, că nimeni nu se aşteaptă la o delimitare dintre sfera privată şi cea publică în ceea ce priveşte convingerile despre Dumnezeu, natura umană şi adevărul moral.