CREŞTINII ŞI INFLUENŢA CULTURALĂ

DORINŢA DE INFLUENŢĂ CULTURALĂ

Ce înseamnă sintagma reînnoire culturală creştină? Pentru mulţi oameni această expresie ar putea suna ciudat, ca un asalt politic creştin asupra societăţii. Însă ar fi naiv şi necinstit să negăm că oricine doreşte să vadă mişcarea culturală dintr-o anumită direcţie operează cu ceea ce am putea numi perspectivă de ansamblu, perspectivă căreia el sau ea îi atribuie o mai mare influenţă.

Alţi oameni spun: „Ţineţi-vă religia pentru voi. Nu are ce căuta în meseria de artist, jurnalist sau manager. Fiţi neutri. Nu impuneţi altora, în niciun fel, propriile puncte de vedere.” Acest sentiment însă reprezintă o perspectivă Occidentală influenţată de Iluminismul târziu care, după cum susţine Immanuel Kant, necesită separarea „faptelor” empirice dovedite (sfera publică) de moralitate şi credinţă (sfera privată).
Această perspectivă, desigur, poate sau nu să corespundă realităţii, dar cu siguranţă este o viziune filosofică de ansamblu foarte des întâlnită în culturile Occidentale. Însă dacă analizăm culturile non – Occidentale, descoperim,  printre altele, că nimeni nu se aşteaptă la o delimitare dintre sfera privată şi cea publică în ceea ce priveşte convingerile despre Dumnezeu, natura umană şi adevărul moral.

Moderarea unei discuții cu un cuplu în care observăm un abuz emoțional din partea unuia este atât delicată, cât și subiectivă în același timp. Este ca și în dragoste: depinde de atmosfera care se crează – de asta  este foarte greu să judeci o situație. Un gest făcut într-o anumită atmosferă nu se identifică cu fondul problemei, iar consilierul trebuie să fie realist, pentru că în relația dintre doi oameni, dacă nu descoperă cauza, sau adevărul faptului că ei sunt sau nu într-un punct de criză și ce răspundere are fiecare, nu poate judeca corect situația. Numai Dumnezeu știe ce se află în spatele lucrurilor, în inima fiecăruia dintre cei doi și înțelege exact de ce au fost spuse sau făcute anumite lucruri.
De exemplu, în cazul unui abuz fizic exercitat de un soț asupra soției toată lumea îl condamnă  pe el  pentru gest, dar nimeni nu se întreabă de ce s-a întâmplat acel lucru. Trăim într-un fals și respectăm o listă de lucruri îngăduite sau neîngăduite, și judecăm totul în mod ieftin după lista pe care ne-am făcut-o, după limitele în care am fost educați de societate, fără să înțelegem cum funcționează viața, și care este rădăcina problemei.

Ca sa putem vorbi despre Scriptura,  mai întâi trebuie sa vorbim despre autorul ei, adica Dumnezeu. El este infinit, nu are limite, şi nu poate fi descoperit de om prin puterea omeneasca,  pentru ca omul este un nimic, o entitate neglijabila în comparaţie cu Dumnezeu, şi nu va putea niciodata,  prin forte proprii, sa contacteze Divinitatea.

Apoi, Dumnezeu fiind sfânt,  aceasta sfinţenie nu îi permite sa aiba în prezenţa Sa un pacatos cu care sa comunice, şi nici nu poate sa aiba o relaţie cu cei nedrepti. Acesta este motivul pentru care oamenii nu au posibilitatea sa intre în contact cu Elşi nici sa comunice cu El. Totuşi,  pentru ca Dumnezeu, din dragoste pentru creaţia Sa, pe care a dorit sa o aiba lânga El, a vrut sa comunice cu omul, i s-a descoperit,  în ciuda faptului ca este nelimitat în spatiu şi timp, prin diferite feluri.

Ştim cu toţii că nenumăraţi oameni sunt deprimaţi şi milioane de oameni sunt dependenţi de alcool sau de droguri, milioane de oameni iau antidepresive. Asta nu mă surprinde deloc!

De ce?

Deoarece oamenii sinceri – şi prin asta mă refer la cei care nu trăiesc în negare, oamenii sinceri în ceea ce priveşte condiţia umană – ar trebui să fie deprimaţi! Foarte deprimaţi.

Consideraţi acest lucru ca fiind un adevăr cu care este de acord fiecare agnostic, sceptic, ateu şi creştin: doar un singur lucru poate preveni ca fiecare persoană pe care o cunoşti să moară fie de mâna cuiva, fie într-un accident sau boală şi ca tu însuţi să nu mori ucis, într-un  accident sau din cauza bolii.

Sunteţi de acord cu asta, nu?

Dar este din ce în ce mai rău.

Ieri am făcut o plimbare glorioasă cu soția mea pe una dintre crestele Appalachian Trail. Jean mi-a amintit, în timp ce miroseam pinii cu aroma Crăciunului şi admiram înşiruirea munţilor ce se întindeau pe cealaltă parte a văii sub noi, că există doar două creaturi care nu se supun lui Dumnezeu. Îngerii ( sau cel puţin o treime din ei) şi oamenii.
Toate celelalte creaturi – stelele şi planetele, imensa panoplie a animalelor, gama vastă de plante, chiar şi pietrele – se supun legilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ele.
Urşii se supun legii lui Dumnezeu referitoare la hibernarea de iarnă. Vulturii ascultă de legile fizicii pe măsură ce se avântă pe piscurile munţilor. Planetele rămân răbdătoare pe orbitele stabilite în timp ce se învârt în jurul soarelui. Pietrele se supun legii gravitaţiei, căzând conştiincios atunci când se desprind şi sfărmându-se în bucăţi conform legii eroziunii.
Ah, poţi protesta. Acestea sunt neînsufleţite! Pietrele nu gândesc! Nu au voinţă!
Însă de ce spune Scriptura că va veni ziua în care munţii şi dealurile vor începe să cânte, şi copacii de pe câmpii vor bate din palme ( Is. 55.12)?

Mi-am dat seama că în viața fiecărui om există cel puțin două alegeri care nu ne aparțin.

În primul rând nu putem alege să ne naștem. Cu alte cuvinte nimeni nu poate decide momentul venirii în lume și nici măcar contextul în care să se nască.

În al doilea rând nu stă în puterea noastră să decidem timpul de care dispunem. Știu, sunt unii care își arogă acest drept de a decide să-și scurteze existența, dar în mod natural moartea nu survine la alegerea noastră. Cu alte cuvinte, viața noastră după cum începe și cum se termină, poate fi asemănată cu o călătorie. Dar cine își propune să facă o călătorie, fără să aibă un scop?

Personal am ajuns să cred că dacă am fi stăpâni pe cele două alegeri care determină durata călătoriei noastre, nu cred că am mai ajunge să ne împlinim scopul pentru care am fost creați. De ce? Tocmai la această întrebare îmi propun să răspund.