La începuturi Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor ca un vârtej. Şi Dumnezeu a spus: „Să fie lumină! Şi a fost lumină.

Dar lumina era abia la început, slabă şi neajutorată; chiar dacă Dumnezeu a despărţit-o de întuneric, această împărţire abia era perceptibilă de ochiul omenesc. Lumina lui Dumnezeu nu strălucea, clipea; oscila cu dificultate între negru fără margini şi gri infinit. Nu forma o aureolă ci o strălucire neclară, distantă şi obosită.

Superstiţii întunecate dominau gândirea oamenilor şi teama le tiraniza gândurile: lumea era un loc plin de magie. Fiecare deal era pământ sfânt aflat în stăpânirea spiritelor ancestrale. În fiecare copac trăia un spirit care privea călătorii trecând. Un demon rânjind se ascundea în fiecare tufiş şi îşi cerea partea. Vulturul care zbura în cercuri sus pe cer era o fiinţă supremă. În munţi trăiau giganţi care aruncau cu fulgere şi tunete. În oceane trăiau monştri ale căror nume nu se rosteau. Teama exista peste tot – teama păgână.

S-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre scopurile morale ale istoriei, în special despre sărbătorirea recentei decizii a Curţii supreme (din SUA) referitoare la căsătoria homosexualilor. Istoria, după cum se vehiculează, este de partea extinderii libertăţilor personale, iar cei care contrazic această extindere sunt perdanţii. Confuzia dintre victoria legală şi cea cosmică sfidează istoria. Când mai exact a devenit toată lumea discipolul lui Hegel? După cum a afirmat şi Robert P. George recent, istoria nu este „un judecător investit cu puteri dumnezeieşti pentru a decide, cu atât mai puţin pentru a dicta cine a avut dreptate şi cine nu”. Istoria nu este Dumnezeu.

Încă mai analizăm lecţiile morale profunde date de mişcarea drepturilor civile (şi chiar, sub anumite aspecte, abolirea sclaviei). Astfel că, am adoptat numeroase credinţe nerostite, aplicabile sau nu, de exemplu că toate diferenţele dintre grupurile de oameni sunt întotdeauna periculoase din punct de vedere moral, că dezvoltăm drepturile definindu-ne conform identităţilor fixe cu care ne-am născut şi vorbim despre drepturi ca fiind atribute morale. Aceste credinţe au fost anexate noţiunii de a fi de partea corectă a istoriei, dar este posibil să fie doar propuneri limitate din punct de vedere istoric, idei care par puternice datorită apropierii de mişcarea drepturilor civile. Totuşi, există o forţă în experienţa oamenilor care, pe termen lung, întotdeauna, fără excepţii, nu dă bine – ura. Istoria nu este Dumnezeu, dar Dumnezeu este, şi Dumnezeu înseamnă iubire.

Pentru Aristotel, scopul guvernării era formarea oamenilor buni, capabili de fapte bune. Pentru modernii clasici, era garantarea libertății politice a individului lipsit de putere. Pentru modernii recenţi, scopul guvernării constă în asigurarea dreptului fiecăuia de a fi dotat cu bunuri de prosperitate. Mersul este: de la 'a fi', prin 'a putea', la 'a avea'. Ceea ce ne promit recenții, utopia lor, este că vom câștiga paradisul sub forma unei mereu îmbunătățite alocații de la stat. (Omul recent, HR Patapievici)  
"Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea." (Eclesiastul 5:7)
Pentru "dorință" grecii foloseau un cuvânt a cărui rădăcină înseamnă "a arde". Dacă cineva toarnă combustibil pe foc, evident că nu îl va stinge, ci îl va aprinde mai tare.
Așa, și în viață.

Fragment din Comentariul cărții Eclesiastul, de John Trapp, secolul al XVII-lea.