De-a lungul secolelor creștinii au postit din diferite motive. Câteodată aceste motive au fost foarte bune. Apostolii și bisericile lor au postit și s-au rugat înainte să aleagă conducători sau să numească misionari. Creștinii au postit cu smerenie pentru păcatele lor. Au postit și s-au rugat pentru a învinge demoni și pentru a cere ajutor de la Dumnezeu în cazul vreunui dezastru.

Deseori au postit pentru scopuri rele. Posteau crezând că trupul este rău, și pentru că se simțeau vinovați și uitau dragostea lui Dumnezeu care şi-a trimis Fiul să ne cureţe de păcate, pentru că voiau ca Dumnezeu să observe cât de evlavioși sunt.

În ciuda greșelilor și abuzurilor, creștinii au intuit foarte bine importanța postului în viața creștină. În biserica primară postul nu era o îndeletnicire izolată rezervată pentru o zi sau o perioadă. Era cheia trăirii creștine, cu influență asupra întregii ucenicii. A fi creștin însemna participarea la o mare petrecere, dar mai însemna și ținerea unui mare post.

Pe omul fără papilele gustative îl depistăm prin inspectarea limbii sale cu lupa. Pe omul cu simţul indignării răzuit îl ghicim după absenţa reacţiei etice. Lui totul i se pare întotdeauna OK, se acomodează fără tresărire oricui şi la orice, nimic nu i se pare nepotrivit cu demnitatea să, într-un cuvânt, nimic nu îl degradează. Or, ideea că totul merge şi nimic nu este cu adevărat grav, cel puţin în lumea în care am fost născuţi, este o consecinţă a pierderii puterii de a discrimina între bine şi rău şi adevăr şi fals.

Acestea sunt cuvintele lui Horia Român Patapievici, “omul de ştiinţă, teologul nemărturisit, moralistul neşovăitor” (Virgil Ierunca), din cartea să „Cerul văzut prin lentilă“. Lipsa reacţiei etice şi a demnităţii umane, repudierea valorilor occidentale, în esenţă creştine, sunt semnalele date de spaţiul urban din ţară, ca o consecinţă a adoptării conştiincioase a noilor principii după care se ghidează Occidentul.

Era o zi răcoroasă de septembrie, când numai bine sfârşisem o altă zi obositoare de muncă. Era, pare-mi-se, o zi de luni, care marca şi începutul unui nou an şcolar. Ieşind în grabă pe uşa firmei, mă trezesc deodată alergând prin stropii de ploaie, încercând cu disperare să opresc din mers primul taxi disponibil.
La primul semn cu mâna, întreb din mers, primul şofer de taxi, ieşit dintr-o aglomeraţie infernală:
– E liber?
– Hai, urcă repede, îmi răspunse un domn presat şi el la rândul lui de claxonul violent al altui şofer care îl acuză de blocarea circulaţiei.
Urcasem în grabă în maşină, când deodată:
– Încotro, domnule?, mă întrebă acelaşi domn, de data asta cu o voce groasă şi scoţând pe nări fumul gros al unei ţigări proaspăt începute.
– Policlinica Sf Maria, vă rog!  am răspuns, cu un ton scurt şi rece, vrând parcă să-l fac să înţeleagă că sunt puţin deranjat de aerul greu respirabil din micul spaţiu interior al  autovehiculului.

AJUTORAREA SĂRACILOR ESTE UN SEMN FUNDAMENTAL AL CREDINŢEI ÎN EVANGHELIE

Edwards a analizat o serie de texte care tratează grija şi ajutorarea săracilor ca fiind baza judecăţii lui Dumnezeu. Matei 25:34-46 ne învaţă că oamenii vor fi acceptaţi sau condamnaţi de Dumnezeu în ziua judecăţii în funcţie de cum s-au purtat cu oamenii flămânzi, fără adăpost, imigranţi, bolnavi şi cu cei aflaţi la închisoare. Contrazice asta învăţătura lui Paul conform căreia suntem salvaţi întru Hristos prin credinţă şi nu prin faptele noastre?

Angajamentul individual şi colectiv faţă de evanghelie ar trebui să motiveze slujirea celor săraci şi marginalizaţi.

  1. ROLUL EVANGHELIEI ÎN SLUJIREA SĂRMANILOR

Pentru a fi dedicat importanţei evangheliei trebuie ca mai întâi aceasta să fie proclamată. Mulţi denigrează complet importanţa acestui lucru insistând asupra ideii de comunitate iubitoare. Oamenii nu pot fi atraşi spre împărăţie prin argumente, spun ei; pot doar să fie iubiţi. Dar în timp ce comunitatea creştină este un martor crucial şi puternic al adevărului evangheliei, nu poate înlocui predicarea şi proclamarea. În al doilea rând, a pune evanghelia pe primul plan înseamnă că evanghelia reprezintă baza şi sursa practicilor creştine, individual şi colectiv, în biserică dar şi în afara ei. Predicarea evangheliei nu înseamnă doar proclamarea pentru ca oamenii să o accepte şi să creadă în ea; înseamnă şi învăţarea şi păstorirea credincioşilor cu scopul de a le modela întreaga viaţă. Una dintre cele mai importante sfere de acţiune este relaţia cu oamenii sărmani.

 „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca! Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?  Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu adună în hambare. Şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai valoroşi decât ele?  Şi apoi, cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la firul vieţii lui?!

Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu trudesc din greu, nici nu torc.  Şi totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei!”(Matei 6:25-29)