Prin indignare noi devenim conștienți de lucrurile care ne înjosesc și de faptele care ne degradează. Firește că, în absența ei, lumea ar deveni amorfă din punct de vedere moral, după cum ”amorfă” ar deveni mâncarea pentru un om care ar fi incapabil să îi simtă gustul. Vreau să sugerez faptul că omul inapt de indignare este, în ordine morală, asemeni celui căruia i-au fost răzuite papilele gustative (în ordine culinară). Integritatea fizică a ființei sale suferă. Pe omul fără papilele gustative îl depistăm prin inspectarea limbii sale cu lupa. Pe omul cu simțul indignării răzuit îl ghicim după absența reacției etice. Lui totul i se pare întotdeauna OK, se acomodează fără tresărire oricui și la orice, nimic nu i se pare nepotrivit cu demnitatea sa, într-un cuvânt, nimic nu îl degradează. Or, ideea că totul merge și nimic nu este cu adevărat grav, cel puțin în lumea în care am fost născuți, este o consecință a pierderii puterii de a discrimina între bine și rău și adevăr și fals. HR Patapievici, Cerul văzut prin lentilă
Revista o găsiți în toate magazinele Inmedio din România.
În timpurile mai vechi, viaţa era dominată de distincţia între bine şi rău. Chiar supusă calificărilor contextuale, distincţia era una substanţială. În timpurile recente, discernămîntul moral dintre bine şi rău a fost înlocuit cu discriminarea, de natură principial ideologică, între progresist şi reacţionar (ori retrograd). Singura raţiune a acestei  substituţii doar în aparenţă binevoitoare faţă de om este proclamaţia: „Trebuie să fim în pas cu timpul!“. Dar, te întrebi, de ce trebuie? Toată legitimitatea metafizică a omului recent, dacă are cumva vreuna, e conţinută în deschiderea acestui 'de ce'. HR Patapievici, Omul recent.
Revista o găsiți în toate magazinele Inmedio din România.
Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvîrşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce  principiul iertării spre a rămîne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.
Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii
Gelozia modernităţii faţă de tradiţie. Hybris-ul modernităţii ţine de instinctul ei totalitar, în raport cu tradiţia. Cînd modernitatea îşi propune să o înlocuiască complet, atunci răul acesteia e deplin. Apologeţii ei tind să o interpreteze totalitar, ignorînd faptul de bun- simţ că modernitatea, ca atîtea alte lucruri, este bună şi valabilă numai în datele ei. În afara acestora, ea se strică şi, aplicată strîmb, degradează. Iată un exemplu practic. În anii '60, sub impactul descoperirii fibrelor sintetice, nailonul a devenit materialul dominant al tuturor textilelor, înlocuind ca şi complet, în mod aberant, atît bumbacul, cît şi lîna. Dezastru! O uniformitate de proastă calitate ne-a stricat brusc echilibrul sudoripar şi ne-a siluit gustul estetic. De unde venea eroarea? În mod evident, prost nu era nailonul, ci ideea nătîngă de a-l substitui tuturor fibrelor tradiţionale. Eroarea se trăgea dintr-un instinct totalitar – din substituirea uniformă şi lipsită de discernămînt a tuturor fibrelor tradiţionale cu ceea ce, în mod nătîng, era numit în reclame 'fibra revoluţionară a timpurilor noastre'. [...] Modernitatea este dezastruoasă atunci cînd caută să se substituie integral tradiţiei şi este remarcabilă atunci cînd caută să o realizeze cu alte mijloace, mai lipsite de prejudecăţi. Cînd este geloasă pe tradiţie, şi îşi pune gelozia în aplicare, modernitatea se transformă repede în coşmar. Cînd uită că nu este scop şi îşi pune la dispoziţie geniul ca mijloc pentru scopuri nobile, care o depăşesc, atunci modernitatea îşi dezvăluie bunătatea ei proprie, care nu e deloc neglijabilă. Geniul propriu al modernităţii este să slujească ceea ce este înalt şi nu îi aparţine. Iar ce anume este înalt, numai tradiţia poate spune. HR Patapievici, Omul recent
Statul modern se foloseşte de democraţia de mase pentru a smulge individului, prin definiţie aristocratic, libertăţile şi privilegiile moştenite de acesta din societatea medievală. Statul modern este tirania maselor asupra libertăţilor individuale. HR Patapievici, Omul recent
Ecclesiastes 9:9. Live joyfully with the wife whom thou lovest. As Isaac, the most loving husband in Scripture, did with his Rebecca, whom he loved {#Ge 24:67} not only as his country woman, kinswoman, a good woman, &c., but as his woman; not with an ordinary or Christian love only, but with a conjugal love, which indeed is that which will make marriage a merry age. (John Trapp)
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari"). Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tîmpiţi. (Nicolae Steinhardt)