Teologia ateniană a lui Pavel, de Peter Leithart

Pavel a ținut o predică în Atena, redată în capitolul 17 din Faptele Apostolilor. Ea a fost adresată filosofilor și preoților păgâni. Predica de pe Muntele lui Marte exprima deasemenea, și o viziune teologică. Care este aceasta?

Dumnezeu. Creștinismul este un mesaj despre Dumnezeu. El este creatorul lumii. Nu doar al lumii înconjurătoare, ci a fiecărui lucru în parte (v. 24, panta ta en auto). El nu a delegat pentru realizarea muncii mai murdare pe vreun demiurg subordonat, ci a făcut totul El Însuși. În mod concret, a creat pe oameni. Versetul 26 pare o aluzie la Geneza 2, și dacă este așa, Pavel întărește cele spuse despre implicarea directă a lui Dumnezeu în lume. Exprimarea particulară din versetul 26 ar putea sugera că Dumnezeu a făcut toate națiunile nu dintr-un singur om, ci dintr-un singur popor, și poate face referire la Babel (Geneza 11). Indiferent însă de sensul frazei, Pavel spune răspicat că Dumnezeul pe care el Îl predică este atât Domn, cât și Creator, Domn al cerului și al pământului, și deasemenea Domn al tuturor popoarelor de pe fața pământului. Ca Domn al popoarelor, El le determină hotarul temporal și fizic (v. 26).

Acest Creator și Domn a toate, acest Dumnezeu nu are nevoie de nimic (v. 25). Oamenii nu ar putea să Îi procure nimic din ceea ce Îi lipsește, deoarece Lui nu îi lipsește nimic. Pavel predică vestea cea bună a aseității, a deplinătății, a suficienței de sine a lui Dumnezeu. Deoarece El dă tuturor tot ceea ce există (didous pasi … ta panta) este evident că nu are nevoie de nimic. Sau, luat invers: aseitatea, suficiența de sine nu este o doctrină rece, ci sugerează generozitatea universală și suverană a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu căruia nu îi lipsește nimic poate da fără să aibă o dorință de a primi ceva în schimb. Deoarece El nu are nevoie de nimic, El este dătătorul tuturor darurilor bune și perfecte. Acest Dumnezeu este mediul înconjurător cel mai intim al omenirii, în care cu toții și toate trăiesc, se mișcă și își au existența (v. 27).

Scopul cu care Dumnezeu orchestrează timpurile și spațiile națiunilor este acela de a le încuraja să Îl caute. Pavel descrie omenirea, și în speță pe atenieni, ca pe niște orbi care caută, bâjbâind, realitatea. Dumnezeu a organizat astfel istoria, încât să fie posibil să poată fi găsit. Predica lui Pavel este o lumină care luminează calea pe care Atena umbla poticnindu-se.

Omenirea. Deoarece este un mesaj despre Dumnezeu, mesajul creștin este legat și de omenire. Pavel se adresează atenienilor ca unor oameni religioși (deisidaimonesterous), utilizând un cuvânt suficient de ambiguu ca să evite insulta, dar suficient de clar ca să îi facă să înțeleagă că posedă o curiozitate superstițioasă (cf. și comentariului sarcastic, sardonic al lui Luca din v. 21), care se va finaliza în ignoranță și idolatrie. Omul și-a întors fața dinspre Dumnezeul cel adevărat pentru a-i sluji pe idoli, și prin aceasta și-a pierdut propria natură de urmaș al lui Dumnezeu (v. 28). Înstrăinarea de sine inerentă în idolatrie este sugerată de argumentul lui Pavel din versetele 28 și 29: “Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: „Suntem din neamul Lui…” Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meștesugirea și iscusința omului” (techne și enthumesis). Pavel pare să facă aluzie la Geneza: aurul și argintul nu pot să îl reprezinte pe Dumnezeu, dar, pentru că suntem copiii Lui, noi putem. Cei care se închină la idoli l-au făcut pe cel creat după imaginea lui Dumnezeu să se închine la ce nu este imaginea lui Dumnezeu.  

Cuvântarea lui Pavel se concentrează pe practica religioasă, pe închinare. Punctul său de plecare este un altar construit pentru un zeu necunoscut, declarând pe acel Dumnezeu pe care atenienii îl slujesc din neștiință, insistând că templele nu îl pot cuprinde, iar serviciile de cult nu îi satisfac niciuna dintre nevoi. Natura divină nu este ca aurul, argintul sau piatra, iar închinarea omului trebuie să se potrivească naturii lui Dumnezeu. Chiar dacă Pavel nu o spune direct, poate fi înțeles printre rânduri faptul că în concepția sa oamenii sunt homo adorans, homo liturgicus, creați pentru a adora și pentru a se închina. Noi suntem ființe care ne vom închina.

Timp, înviere, pocăință. Pavel nu le prezintă nimic asemănător filosofiei sistematice sau teologiei istoriei. Pare mai degrabă un amator de bricolaje, un spermologos, un colecționar de fragmente filosofice. Dar aceste fragmente sunt sugestive. Kairos-ul popoarelor (momentul oportun), ridicarea și căderea lor, sunt hotărâte de Dumnezeu. Mai grav, Pavel face o distincție între două epoci ale istoriei. Pe de-o parte, este timpul ignoranței, când Dumnezeu a trecut cu vederea idolatria celor care se închinau la zei cunoscuți sau necunoscuți. Acel timp a trecut, este de domeniul trecutului, iar acum Pavel vorbește de un acum în care ignoranța nu mai poate fi tolerată.

Evenimentul care separă cele două epoci este învierea lui Iisus (v. 31). Prin aceasta, Dumnezeu anunță că timpul ignoranței a luat sfârșit, și națiunile (oikumene, imperiul, lumea civilizată, cunoscută) vor fi judecate de Iisus cel înviat. Această învățătură este în concordanță cu învățătura dată de apostoli pe tot parcursul cărții Faptele Apostolilor. Aceștia evident că amintsc crucea, dar predicile lor se concentrează mult mai des pe înviere, ca punct care separă cele două epoci. Practic, mesajul lui Pavel despre judecată și înviere marchează schimbarea timpurilor pentru atenieni. Până la sosirea sa, străluceau de ignoranță. Deși criza s-a produs, o dată pentru toți, în învierea lui Iisus, mesajul lui Pavel crează criza pentru atenieni.

 

Articol apărut inițial la adresa http://www.patheos.com/blogs/leithart/2016/06/pauls-athenian-theology/?permalink=blogs&blog=leithart&year=2016&month=06&entry_permalink=pauls-athenian-theology, și tipărit cu permisiunea autorului.