Noii păgâni și Biserica

O conferință ținută de Joseph Ratzinger în anul 1958

Conform statisticilor religioase, bătrâna Europă este încă parte a lumii majoritar creștină. Dar cu greu am găsi un alt caz despre care cu toții să știe așa cum știm noi, aici, că statistica este greșită: așa-numita Europă creștină a devenit, de aproape patru sute de ani, locul de naștere al unui nou păgânism, care crește, cu forță, în inima Bisericii, și care amenință să o răstoarne din interior. Forma exterioară a Bisericii moderne este determinată esențial de faptul că, într-un fel cu totul nou, a devenit, și, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai mult, Biserica păgânilor. Ea nu mai este, ca în vremurile vechi, o Biserică alcătuită din păgâni convertiți, ci este o Biserică de păgâni, care se consideră creștini, dar care au rămas păgâni. Păgânismul locuiește astăzi în însuși sânul Bisericii, și noul păgânism a devenit o caracteristică a Bisericii zilelor noastre, o Biserică în inima căreia păgânismul este viu.

De aceea, din acest punct de vedere, nu este permis să se vorbească despre păgânism, care, în ateismul oriental, a devenit un dușman puternic al Bisericii, și care, ca o nouă putere anti-creștină se opune comunității credincioșilor. Și totuși, în legătură cu această mișcare, nu ar trebui uitat faptul că particularitatea ei constă în noutatea sa. Este un păgânism născut în Biserică, și care a împrumutat de la aceasta elementele esențiale care îi determină, în mod definitoriu, forma sa exterioară și puterea sa. Ar trebui mai bine să se vorbească despre un fenomen și mai caracteristic al vremurilor noastre, care determină atacul adevărat asupra creștinului din partea păgânismului din interiorul Bisericii, adică a “urîciunii pustiirii stând acolo unde nu se cade să fie” (Marcu 13:14).

Faptul că astăzi, chiar după o evaluare optimistă, peste jumătate din catolici (aici ne referim doar la Biserica noastră) nu mai “practică” credința, nu trebuie explicat denumindu-i păgâni pe acești catolici ne-practicanți. Este evident faptul că aceștia nu mai împărtășesc credința Bisericii, și că se abat de la Crezul Bisericii, pentru a-și formula propria părere despre lume. Și nu avem nicio îndoială că aceștia nu mai pot fi numiți credincioși, și că sunt adepții unei filosofii seculare. Deși ei susțin responsabilitatea morală a omului, aceasta se bazează și este limitată de considerații pur raționale. Filozofia etică a unor autori ca N. Hartmaans, K. Jaspers și M. Heidegger, de exemplu, susțin mai mult sau mai puțin convingerile celor drepți din punct de vedere moral, dar nu sunt în niciun fel creștini. Binecunoscuta broșură publicată de List-Verlag, intitulată Ce părere aveți despre creștinism? deschide ochii oricui care și-a permis să fie înșelat de fațada creștină a imaginii noastre publice contemporane, și a înțelegerii scării la care s-a întins această moralitate pur rațională și nereligioasă. Acesta este motivul pentru care o persoană modernă. a zilelor noastre, când întâlnește pe cineva oriunde, poate să presupună că are un certificat de botez, dar nu are neapărat o structură mentală creștină. Și evident că presupune normală ne-credința aproapelui său. Această situație are două mari consecințe:

  1. în primul rând, are loc o schimbare fundamentală în structura Bisericii, și
  2. în al doilea rând, produce o schimbare esențială a conștiinței celor care rămân creștini credincioși.

Aceste două fenomene vor fi clarificate în detaliu mai jos.

La începuturile Bisericii fiecare persoană, în mod individual, trebuia să ia decizia de a crede, în urma convertirii sale. Dacă cineva avea speranța că o comunitate a sfinților va putea fi edificată pe Pământ din cei convertiți, “o Biserică fără pată și fără zbârcitură”, atunci în mijlocul dificultăților trebuie să înțelegem că chiar și convertitul, creștinul, rămâne un păcătos, și că cele mai mari păcate pot avea loc în sânul comunității creștine. În cei patru sute de ani de conflicte cu “ereticii” (cathari) Bisericii i s-au adunat informații bogate despre acest lucru. Dar în ciuda faptului că, din punct de vedere moral, creștinii nu au fost perfecți, și că comunitatea celor sfinți a fost întotdeauna imperfectă, era totuși o linie de demarcație care îi despărțea pe creștini de necreștini, și anume credința în harul lui Dumnezeu revelat în Hristos.

Biserica era comunitatea celor credincioși, a persoanelor care luaseră o hotărâre spirituală clară, și ca urmare, se distingeau de cei care au refuzat să facă această alegere. Această decizie, și convingerile pe care se bazează ea, a fost fundația pe care s-a construit comunitatea dreaptă și vie a credincioșilor. Cu această certitudine, a comunității celor aflați în starea de har, aveau siguranța că sunt separați de cei care s-au închis față de har. Însă în Evul Mediu acest fapt a fost schimbat printr-o identificare a Bisericii cu lumea, iar creștinul nu mai era persoana care a luat o decizie personală, ci cel care aparținea unei anumite zone politico-culturale. Creștinul era mulțumit de faptul că Dumnezeu Și-a ales zona în care el trăia, iar apartenența la creștinism a devenit o asigurare a apartenenței la grupul celor aleși: Dumnezeu a ales această lume occidentală. Azi, această identitate exterioară a Bisericii cu lumea a rămas, dar a dispărut convingerea că harul divin și răscumpărarea cerească sunt elemente nevăzute ale Bisericii.

Biserica este, ca și lumea, un dat al existenței noastre specific occidentale, și asemenea lumii căreia îi aparținem, o realitate alăturată. Puțini mai cred, cu seriozitate, că mântuirea poate să depindă de această realitate contingentă, culturală și politică, pe care o numim “Biserică”. Pentru occidentali Biserica nu este mai mult decât o parte accidentală a lumii, iar prin rămășița externă a identității ei  cu lumea, a pierdut temeinicia pretențiilor ei. Așa că este de sine înțeles azi că întrebarea va fi pusă din ce în ce mai des, dacă Biserica trebuie transformată din nou într-o comunitate a convingerilor, ca să i se confere din nou seriozitatea din trecut. Aceasta ar însemna ca ea să abandoneze pozițiile lumești actuale, ca să renunțe la posesiunea aparentă, care pare din ce în ce mai periculoasă, pentru că stă în calea adevărului.

De ceva timp încoace, întrebarea este discutată cu mult interes, în special în Franța, unde declinul convingerilor creștine a progresat mai mult decât în Germania, făcând contrastul dintre aparențe și realitate mult mai puternic. Dar este evident faptul că problema este identică și în Germania. În Franța suporterii unei direcții mai stricte se opun celor care ar dori o poziție mai flexibile. Primii accentuează necesitatea respectării cu toată seriozitate a sacramentelor, “dacă nu se dorește continuarea de-creștinării Europei. Nu este posibilă administrarea sacramentelor persoanelor care vor să le primească doar din interese izvorâte din convenții sociale și tradiții fără temei, și pentru care sacramentele sunt ritualuri goale.”1

În opoziție cu aceștia, adepții unei poziții mai flexibile avertizează să nu fie stinse fitilele care mai fumegă, și că dorința unora de a li se administra sacramentele (nunta, botezul, confirmarea sau prima comuniune, îngroparea morților) mai demonstrează o legătură cu Biserica. Nimănui nu ar trebui să i se refuze acest drept, decât dacă se dorește riscul de a provoca daune imposibil de reparat. Adepții direcției stricte joacă rolul avocatului comunității, pe când cei flexibili par să fie avocații individului, susținând că indivizii au dreptul la sacramente. Adepții direcției stricte ridică următoarea obiecție: “Dacă se dorește aducerea înapoi a țării la creștinism, aceasta se va putea întâmpla doar prin mărturia unor grupuri mici și credincioase. În cele mai multe locuri probabil că va fi nevoie să se înceapă totul de la zero. Este oare greșit dacă sacrificăm câteva persoane în numele mântuirii celor din viitor? Nu suntem noi o țară misionară? Și dacă suntem, de ce nu folosim metode misionare? Acestea presupun comunități puternice, capabile să demonstreze că vor putea primi membri noi”. 2

Discuția a devenit atât de aprinsă, încât Episcopatul Francez a considerat că ar fi cazul să intervină. În 3 aprilie 1951 a fost publicată o lucrare despre administrarea sacramentelor, care până atunci se situa într-o poziție de mijloc. De exemplu, în ceea ce privește botezul, era permis să fie administrat părinților necredincioși, dacă aceștia îl cereau. Deci nu e corect să îi considerăm apostați pe părinți, pentru că cererea lor demonstrează că mai există o scânteie religioasă în viața lor. Însă, “dacă copiii acestora nu au fost crescuți în spiritul creștin, botezul poate fi administrat doar dacă aceștia vor fi înscriși la cursuri de catehizare, dacă acest lucru este posibil”. 3 Sunt dioceze care condiționează botezul de semnarea unui angajament, pentru care au creat un formular standardizat. 4 Dar publicația atrage atenția celor care au dreptul administrării sacramentelor, și a botezului în speță, să nu fie exercitate presiuni care să dea impresia unei atitudini nedemne. Această publicație demonstrează faptul că atitudinea recomandată trebuie să fie plină de compasiune și de înțelegere. Ea refuză să îi declare pe catolicii ne-practicanți apostați, ceea ce în practică înseamnă că aceștia nu sunt considerați păgâni, și că se preferă judecarea fiecărui caz în parte.

Această abordare nu este în esență diferită de felul în care se procedează în Germania. Publicația amintită pune în locul unui sacramentalism pur, din nou, o atitudine de credință. Printre noi mai poate fi descoperită atitudinea că ar fi bine dacă cineva poate sugera cu finețe și înțelepciune că apa botezului poate fi turnată peste un copil. Nu ne putem opri decât atunci când identitatea dintre “Biserică” și “lume” este completă.Procedând astfel, o persoană nu numai că administrează sacramentele, dar le face să pară ieftine și fără nicio valoare. Publicația exprimă cu claritate că situația e complet diferită: în sacramente Dumnezeu oferă mântuirea întregii lumi. Face o invitație generoasă la un banchet bogat, iar Biserica este cea care are rolul de a mânui această invitație, și de a oferi un loc la masa lui Dumnezeu. Rămâne totuși adevărul că nu Dumnezeu are nevoie de oameni, ci oamenii au nevoie de Dumnezeu. Oamenii nu îi fac nicio favoare nici lui Dumnezeu, nici preotului, atunci când primesc sacramentele, ci sacramentele sunt favoarea pe care Dumnezeu o face oamenilor. Iată motivul pentru care nu mai poate fi vorba de a facilita sau nu primirea sacramentelor, ci de a avea convingerea prin care o persoană recunoaște și primește sacramentele ca har. Întâietatea convingerii și a credinței în locul sacramentalismului pur și simplu este învățătura importantă care stă la baza înțeleaptă și rezonabilă a publicației franceze. Pe termen lung Bisericii îi va fi imposibil să renunțe, încet-încet, la aparenta identității sale cu lumea, și să devină din nou ceea ce este: comunitatea credincioșilor. De fapt, puterea sa misionară nu poate decât să crească în urma acestor pierderi. Doar când renunță să mai fie o concluzie trecută și ieftină, și când începe să arate din nou ceea ce este de fapt, va fi capabilă să ajungă cu vestea bună la urechile noilor păgâni, deoarece până acum aceștia trăiau cu impresia că nu erau păgâni. Cu siguranță că această retragere din pozițiile externe va duce la pierderea multor avantaje, pe care acum încă le mai are datorită întrepătrunderii Bisericii cu societatea civilă. Aceasta are de-a face cu un proces care va avea loc cu sau fără aprobarea Bisericii, și față de care Biserica va trebui să ia o anumită poziție (încercarea de a conserva Evul Mediu este un gest nebunesc, și ar fi greșit atât din punct de vedere tactic, cât și practic). Acest proces nu va trebui forțat într-o manieră incorectă, ci va fi nevoie de păstrarea aceluiași spirit de echilibru înțelept de care aminteam mai sus.

În cadrul acestui proces necesar de desecularizare a Bisericii, se cer separate trei nivele diferite: cel sacramental, cel al proclamării credinței și cel personal, al relației personale dintre credincioși și necredincioși.

Nivelul sacramental, protejat pe vremuri de arcana, sau regula ținerii în secret, este esența Bisericii. Concepția greșită că Biserica ar fi una cu lumea trebuie respinsă, pentru că, altfel, ar da impresia că este legată de magie, sau că sacramentele sunt reduse la simple ceremonii. Trebuie din nou să clarificăm faptul că sacramentele nu au nicio însemnătate fără credință, și că Biserica va trebui să abandoneze treptat și cu multă atenție activismul care include o formă de auto-înșelare, dar prin care îi înșală și pe alții.

Cu cât își va impune mai multe limite, făcând distincția dintre ceea ce este cu adevărat creștin și ceea ce nu este, devenind, dacă va fi necesar, o turmă mică, cu atât mai mult va fi capabilă, într-un mod realist, să ajungă la următorul nivel, și să își înțeleagă datoria de a proclama Evanghelia. Dacă sacramentele sunt elementul prin care Biserica se distinge de lume, atunci Cuvântul este metoda și calea prin care este transmisă invitația la banchetul divin. Nu trebuie uitat faptul că sunt două tipuri de predici: predicarea obișnuită, a slujbelor de duminică, și predicarea misionară, care este combinată cu postul și predicile misionare. Predicarea obișnuită, sau cuvântul proclamat în cadrul slujbei, poate și ar trebui să fie relativ scurt, pentru că nu ar trebui să anunțe lucruri noi, ci să prezinte lucruri mai adânci din misterul credinței, care a fost acceptat și afirmat. Predicarea misionară, pe de altă parte, nu ar trebui să trateze atitudini și puncte individuale, ci ar trebui să prezinte, într-un mod fundamental, credința și părțile esențiale ale ei, într-un mod pe care să îl înțeleagă omul modern. Scrisorile pastorale și informațiile publice pot și ar trebui să fie folosite cât mai mult posibil, iar pe posturile de radio ar trebui difuzate mesaje misionare, și niciodată administrate sacramente. 6

La nivelul relațiilor personale, ar fi foarte greșit dacă credincioșii creștini s-ar depărta de cei necredincioși. În mod natural, între credincioși ar trebui să ia din nou ființă o frățietate care, datorită faptului că participă împreună la Masa Domnului, simt și știu că sunt uniți între ei. Aceasta va face ca în timpuri de restriște să poată conta unul pe celălalt, și să știe că sunt, cu adevărat, ca o familie. Noi, cei care beneficiem de sacramente, va trebui să formăm această familie lărgită, pe care protestanții o au, și prin care atrag pe mulți. Va trebui să evităm depărtarea de tip sectar a noastră, și să fim fericiți alături de ceilalți, chiar și atunci când nu suntem cu frații noștri credincioși. În relația noastră cu apropiații noștri necredincioși în primul rând trebuie să fim oameni, și să nu îi irităm cu predici continue și cu încercări de a-i converti. Putem să le oferim prietenește un articol religios, putem să intermediem întâlnirea lor cu un preot atunci când sunt bolnavi, și să nu fim doar predicatori, ci oameni care într-un mod simplu și prietenesc sunt interesați de binele celorlalți.

Pe scurt, am stabilit că Biserica s-a dezvoltat dintr-o mică turmă într-o biserică ce a acoperit întreaga lume, și apoi, începând cu Evul Mediu, în Occident, a fost mai mult sau mai puțin identificată cu lumea. Astăzi această identitate este doar o aparență care ascunde esența adevărată a Bisericii și a lumii, și frânează activitatea misionară pe care Biserica trebuie să o depună. Mai devreme sau mai târziu, cu voia Bisericii sau fără voia ei, în funcție de schimbările structurale interne, va deveni o turmă mică. Biserica trebuie să țină cont că sacramentele se vor administra cu mai multă atenție, iar în predicare se va face o distincție între predicarea către credincioși, și predicarea misionară. Creștinii vor încerca mai mult să caute părtășia altor credincioși, dar în același timp își vor demonstra omenia cu cei din jurul lor, într-un mod cu adevărat uman și cu un creștinism autentic.

Alături de această schematizare a schimbării Bisericii, e nevoie să observăm și o schimbare a conștiinței credincioșilor, ca rezultat al dezvoltării păgânismului din Biserică. Pentru creștinii moderni a devenit de neimaginat că creștinismul, și în particular catolicismul ar fi singura cale de mântuire. Așadar, infailibilitatea Bisericii și gravitatea afirmațiilor sale misionare, ca și, de fapt, toate afirmațiile ei, au devenit contestabile. Ignațiu de Loyola pretindea celui care se implica în exercițiile spirituale legate de meditațiile despre Întrupare, să se gândească la felul în care Treimea îi vede pe toți cei care cad în Iad. 8. Francis Xavier le-a spus credincioșilor mahomedani că evlavia lor era fără rost, indiferent că erau credincioși sau nu, criminali sau virtuoși, toți vor ajunge în Iad, deoarece nu aparțineau singurii Biserici ai cărei membri sunt pe placul lui Dumnezeu. 9

În zilele noastre omenia din noi ne face să nu mai susținem asemenea teorii. Nu mai putem crede în faptul că aproapele nostru, care este corect, integru, darnic și bun, va sfârși în iad pentru că nu este un catolic practicant. Ideea că toți oamenii “buni” vor fi mântuiți este la fel de evidentă pentru creștinul normal cum era în trecut opusul acestei teorii. Într-adevăr, de la Bellarmine încoace, primul care a formulat această teorie, teologii au încercat în multe feluri să demonstreze că mântuirea oamenilor “drepți” este tot o mântuire prin Biserică, dar aceste teorii au fost mult prea ingenioase. Concluzia a fost că “oamenii buni” vor ajunge în rai; deci oamenii se puteau mântui prin moralitate. Această teorie se referea la necredincioși, pentru că credincioșii sunt apăsați de exigențele sistemului strict al Bisericii.

Derutat de aceste diferențe, credinciosul se poate întreba, de ce celor din afara Bisericii le este atât de ușor, pe caând nouă ne este atât de greu? Va începe să creadă și să simtă că credința este o povară, și nu un har. Și pentru el există două căi de mântuire: prin moralitatea evaluată subiectiv a celor din afara Bisericii, și a membrilor Bisericii. Nici nu poate simți că a moștenit partea mai bună, pentru că credincioșia sa este împovărată de calea mântuirii stabilită alături de Biserică, acesta fiind motivul pentru care zelul misionar al Bisericii a suferit dureros de mult în nesiguranța ei internă.

Răspunzând la această întrebare atât de dificilă, care îi tulbură mult pe creștinii de azi, încerc prin observații scurte să arăt că există o singură cale spre mântuire, și anume, drumul prin Hristos. Dar aceasta se bazează în principal pe cooperarea dintre două forțe reciproc opuse, ca pe două talere care împreună alcătuiesc unul, astfel încât un taler fără celălalt ar fi complet fără rost. Dumnezeu a separat poporul evreu de toate celelalte popoare, și l-a ales pentru Sine. Înseamnă aceasta că doar poporul evreu a fost ales, și toate celelalte au fost respinse? La primă vedere pare că acest contrast, al poporului ales și al popoarelor respinse, trebuie interpretat într-un sens static, ca și cum am așeza unul lângă celălalt două grupuri diferite. Vom observa foarte curând că nu este cazul, deoarece în Hristos, această așezare statică devine dinamică, iar păgânii care nu au fost aleși devin aleși, iar acest lucru nu conduce la concluzia că Israelul nu ar fi fost ales, așa cum este demonstrat și în Romani 11.

Se poate observa deci că Dumnezeu îi poate alege pe oameni în două feluri: direct, sau prin aparenta lor respingere, și că Dumnezeu îi împarte pe oameni în cei “puțini” și cei “mulți”, o temă recurentă în Scripturi:

“Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sînt ceice o află. (Matei 7:14)”

“Atunci a zis ucenicilor Săi: Mare este secerișul, dar puțini sînt lucrătorii! (Matei 9:37)”

“Căci mulți sînt chemați, dar puțini sînt aleși. (Matei 22:14)”

“Nu te teme, turmă mică; pentrucă Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția. (Luca 12:32)”

“Căci Fiul omului n’a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți! (Mark 10:45)”

Opoziția dintre evrei și păgâni, Biserică și non-Biserică este doar o altă repetare a diviziunii dintre cei mulți și cei puțini. Dar Dumnezeu nu face această împărțire în puțini și mulți ca să îi condamne pe aceștia din urmă și ca să îi mântuiască pe primii, și nici nu a făcut acest lucru pentru ca unora să le fie grea mântuirea, iar altora ușoară, ci îi folosește pe cei puțini ca un punct arhimedic (Punctum Archimedis) prin care îi ridică pe mulți din situația lor dificilă, ca si cu un levier cu care îi atrage la El. Ambele tabere au roluri bine stabilite în procesul mântuirii, chiar dacă drumul către ea este unul singur.

[…]

Aici, ceva foarte important este vizibil, deși de cele mai multe ori este trecut cu vederea, chiar dacă are un rol decisiv: mântuirea este oferită ca dar, deoarece mântuirea omului constă în faptul că este iubit de Dumnezeu, iar la sfârșitul vieții sale se va regăsi în brațele dragostei eterne. Fără dragoste totul ar fi gol, iar eternitatea fără dragoste este ca iadul, chiar dacă nimic altceva nu s-ar întâmpla. Mântuirea omului constă în faptul că este iubit de Dumnezeu, deși nu există nici o prevedere legală pentru dragoste, și este adevărat și în cazul bunătății morale. Dragostea este un gest gratuit, sau nu mai este vorba de dragoste, și noi încercăm să trecem peste dragoste punând înaintea noastră virtutea. Dar, virtutea cea mai înaltă nu ar putea transforma dragostea într-o lege. Mântuirea va rămâne întotdeauna un dar gratuit, deoarece moralitatea cea mai înaltă este tot a unui păcătos. Nimeni nu ar putea nega faptul că cele mai morale decizii ale oamenilor, într-un fel sau altul, sunt infectate cu un anumit grad de egoism, ascuns în cel mai subtil mod. Comparat cu Hristos, Unul, și noi, cei mulți, noi nu suntem vrednici pentru mântuire, chiar dacă suntem sau nu creștini, morali sau imorali. Nimeni înafară de Hristos nu ar “merita” mântuirea.

Condamnarea ar trebui să cadă asupra oamenilor, iar mântuirea îi revine lui Hristos, și numai Lui. Dar are loc un schimb minunat, și El singur atrage tot răul asupra Sa, făcând loc mântuirii în mod gratuit pentru toți. Mântuirea se bazează pe acest schimb fundamental dintre Hristos, Unul, și noi, și depinde de smerenia pe care o avem în credință să acceptăm acest fapt. Acest mister al substituției, pe care este fundamentată toată istoria, continuă într-un sistem de reprezentare care este încununat de opoziția dintre Biserică și non-Biserică, de credincioși și păgâni. Această opoziție nu înseamnă că cele două grupuri stau unul lângă celălalt, sau unul în fața celuilalt, ci unul pentru celălalt, în care fiecare își cunoaște propriile nevoi și funcții. În continuarea misiunii lui Hristos, reprezentarea celor mulți a fost însărcinată celor puțini, Bisericii, iar mântuirea ambilor are loc prin coordonarea lor funcțională, și subordonarea comună, în persoana lui Isus Hristos, care include ambele grupuri. Dar dacă omenirea reprezentată de Hristos, și continuată de dialectica celor mulți și puțini va fi mântuită, aceasta înseamnă și că fiecare persoană, înafara celor credincioși, are o funcție precisă în procesul salvării umanității.

[…]

În concluzie, aș vrea să clarific această teză printr-o scurtă exegeză biblică a două texte din Scriptură. În primul rând aș vrea să amintesc versetul dificil și plin de greutate: “Căci mulți sînt chemați, dar puțini sînt aleși. (Matei 22:14)”, și să mă întreb: ce înseamnă acest text? Cu siguranță că nu spune că mulți vor fi condamnați, așa cum am putea interpreta, ci că sunt două forme de alegere divină. Ca să fim mai exacți, există două tipuri diferite de alegere divină, iar acest verset este ilustrat de istorie: din relația statică dintre poporul ales și cei respinși, în Hristos această relație a devenit dinamică, păgânii devenind aleși, iar apoi, alegând păgânismul, evreii se vor întoarce la calitatea de aleși. Această întrebare despre mântuirea oamenilor nu este pusă corect, dacă ea vine de jos în sus, și anume cum pot oamenii să se mântuiască pe ei înșiși. Problema mântuirii oamenilor nu este una a auto-justifficării, ci a justificării prin harul gratuit al lui Dumnezeu. Lucrurile trebuie văzute de sus: nu există două căi prin care oamenii s-ar justifica pe ei înșiși, ci sunt două feluri de alegere ale lui Dumnezeu, iar aceste două căi prin care Dumnezeu face alegerea sunt singura cale de alegere de către Dumnezeu în Hristos și Biserica Sa, fiind fundamentată pe dialectica celor puțini și a celor mulți, și a serviciului reprezentativ al celor puțini în extinderea reprezentării lui Hristos.

Cel de-al doilea text este cel despre marele banchet (Luca 14:16-24). Această evanghelie este, înainte de toate, Vestea Bună într-un fel radical, pentru că la sfârșit ni se spune că Cerul va fi umplut cu toți cei pe care cineva îi poate include, cu oameni care nu au niciun merit, care, în relația lor cu Cerul sunt orbi, surzi, șchiopi sau cerșetori. Acesta este un act radical de milă, și cine ar putea nega că poate toți păgânii noștri europeni ar putea ajunge în Cer astfel? Toată lumea poate spera, dar gravitatea situației rămâne: există un grup care va fi respins. Cine știe dacă printre acești farisei respinși nu vor fi și dintre cei care au crezut, care sunt considerați catolici buni, dar în realitate sunt doar niște prefăcuți? Cine ar putea ști, dacă printre cei care nu au acceptat invitația sunt și acei europeni, cărora li s-a înmânat invitația, iar ei au refuzat-o? Ne rămân deci, în același timp, o speranță, dar și o avertizare. Iar în această intersectare a speranței cu avertizarea, din care se manifestă gravitatea, dar și bucuria de a fi creștin, creștinul contemporan își trăiește viața printre noii păgâni, care sunt și aceștia plasați în aceași situație a speranței și avertizării (deși dintr-un alt unghi), deoarece nici pentru ei nu există o altă cale de mântuire decât credința în care creștinul crede: Isus Hristos, Domnul.

 

Note, preluate din articolul original:

 

  1. J. Hünermann, “Der französische Episkopat und die heutige Sakramentenpastoral,” Aachen 1952, page 20.
  2. Hünermann, ibid., page 20.
  3. Hünermann, page 43. In this matter one must note that in France “Catholic education,” in a way that is more definite than here, is a matter of personal decision, because there is no religious education in the public schools. Religious education in the schools is something that we take for granted.
  4. Reproduced by Hünermann on page 70.
  5. Hünermann, page 43.
  6. Compare with that the synopsis of the discussion about the Mass and television in: Herderkorrespondenz VII (1952/53), pages 518-520.
  7. See J. Ratzinger, “Christliche Brüderlichkeit,” Der Seelsorger 28 (June 1958), pages 387-429.
  8. Spiritual Exercises, First Day and First Contemplation. See the edition of Louis J. Puhl, S.J., (Loyola Press, Chicago 1951), page 49.
  9. See J. Brodrick, Abenteuer Gottes. Leben und Fahrten des heiligen Franz Xaver, (Stuttgart 1954), esp. page 88 ff. The most impressive example of this narrow view of salvation is found in Dante’s Divine Comedy.  
  10. Henri de Lubac in an impressive way evaluates the insufficiency of the solutions existing until now in his book entitled, Catholicism: Christ and the Common Destiny of Man, (Ignatius Press 1988).
  11. With these ideas, I am in agreement with the new approach to the teaching on predestination, which has been developed by Karl Barth in his Kirklichen Dogmatik II 2 (Zürich 1942), pages 1-563. Also see my observations on this matter in Christliche Brüderlichkeit, page 420ff.
  12. For the sake of methodical neatness, it must be said that both explanations go beyond the merely historical exegesis in the sense that they assume that each text is part of the unity of the Scriptures, and according to that understand the individual texts as included in the unity of the faith. For a faithful understanding of the Scriptures this approach is, however, not only permitted, but it is also necessary.
  13. See the illuminating observations on this text by K. L. Schmidt in Kittel’s Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament III, page 496.

 

Apărut inițial la adresa: http://www.hprweb.com/2017/01/the-new-pagans-and-the-church/