Despre Post, de Peter Leithart

De-a lungul secolelor creștinii au postit din diferite motive. Câteodată aceste motive au fost foarte bune. Apostolii și bisericile lor au postit și s-au rugat înainte să aleagă conducători sau să numească misionari. Creștinii au postit cu smerenie pentru păcatele lor. Au postit și s-au rugat pentru a învinge demoni și pentru a cere ajutor de la Dumnezeu în cazul vreunui dezastru.

Deseori au postit pentru scopuri rele. Posteau crezând că trupul este rău, și pentru că se simțeau vinovați și uitau dragostea lui Dumnezeu care şi-a trimis Fiul să ne cureţe de păcate, pentru că voiau ca Dumnezeu să observe cât de evlavioși sunt.

În ciuda greșelilor și abuzurilor, creștinii au intuit foarte bine importanța postului în viața creștină. În biserica primară postul nu era o îndeletnicire izolată rezervată pentru o zi sau o perioadă. Era cheia trăirii creștine, cu influență asupra întregii ucenicii. A fi creștin însemna participarea la o mare petrecere, dar mai însemna și ținerea unui mare post.

Este adevărat din mai multe puncte de vedere. Postind descoperim că ucenicia are forma unei cruci. Ne reamintește că nu-L putem urma pe Hristos decât dacă ne spunem Nu nouă înșine, și începem să ne purtăm crucea. Postul ne arată că Hristos ne cere să combatem, și ne împuternicește să învingem dorințele și obiceiurile noastre păcătoase care continuă să să ne ispitească. Postul ne descoperă că viața creștină înseamnă compasiune. Mulți dintre părinții bisericii au subliniat aceasta citând cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 58:

Oare aceasta este postul plăcut Mie: să- şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă? Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie:desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte- ţi pînea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere- l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice:, Iată- Mă! `Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mîncarea ta celui flămînd, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunerecul tău va fi ca ziua nămeaza mare!

Dar nici chiar aceste perspective nu ajung la înțelesul fundamental al postului. Sfântul Vasile s-a apropiat de adevăratul sens când a spus că „prima poruncă pe care a primit-o Adam” a fost interdicția legată de mâncare, pe care Sfântul Vasile a denumit-o „legea dumnezeiască a postului și echilibrului”. El a avut dreptate, dar numai pe jumătate. Pentru a vedea de ce, trebuie să ne întoarcem la postul inițial ţinut de Adam în grădina Edenului.

Înainte ca Dumnezeu să îi interzică lui Adam să mănânce din pomul cunoașterii, i-a oferit toți pomii din grădină ca să mănânce din roadele lor: „Iată că v’am dat orice iarbă care face sămînţă şi care este pe faţa întregului pămînt, şi orice pom, care are în el rod cu sămînţă :aceasta să fie hrana voastră.” (Geneza 1:29) și „Poţi să mănînci după plăcere din orice pom din grădină” (Geneza 2:16). Oferindu-i mâncare, de fapt Dumnezeu făcea mai mult decât atât. El oferea întreaga creație. L-a creat pe Adam și l-a așezat într-o lume plină de plăceri și comori, și i-a spus: „Totul este al tău. Bucură-te de toate lucrurile!”. Așa cum Alexander Schmemann atât de frumos a spus-o, Dumnezeu l-a creat pe Adam o ființă flămândă, și i-a pus înainte o lume care, atât timp cât rămânea în comuniune cu Creatorul ei, putea să îi satisfacă poftele.

Aceasta ne ajută să înțelegem unde își găsește locul postul lui Adam. Dumnezeu i-a dat o lege a postului, dar nu înainte să îl invite la un ospăț. În Scriptură ospăţul este prioritar și mai important decât postul. „Mănâncă, bea și bucură-te” este ce îi spune la început Dumnezeu lui Adam, și este cuvântul de încheiere a lui Hristos către mireasa Lui. Postul este esențial în această poveste dar posturile sunt întotdeauna legate de ospeţe.

Nici chiar postul lui Adam legat de pomul cunoașterii nu trebuia să fie unul permanent. La final Dumnezeu i-ar fi dat chiar și fructul acelui copac. „Cunoașterea binelui și răului” era o perspectivă regală și o înțelepciune judicială: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău!” După o experiență lungă, oamenii maturi ajung la „cunoașterea binelui și răului” necesar pentru a împărți împreună cu Dumnezeu conducerea creației: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s’a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Gol și nou-născut în grădină, Adam nu era pregătit pentru acel fruct. Trebuia să bea lapte înainte să digere carnea. Și totuși, într-o bună zi, fructul pomului cunoașterii binelui și răului ar fi urmat să fie inclus în meniu.

Ospățul (feasting) este începutul și scopul, dar Adam putea să se bucure de un ospăț mare, putea să se bucure cu adevărat de el, doar dacă ținea postul. În cele din urmă s-ar fi bucurat şi de fructul oprit, dar trebuia să aștepte până primea permisiunea, până ce era pregătit pentru asta. Această regulă trebuia aplicată nu numai la pomul cunoașteriici și la toate celelalte. Neînfruptându-se din pom lui Adam i s-a arătat cum trebuia să trateze tot ce i-a oferit Dumnezeu. Dacă Adam urma să se ospeteze din fructele celorlalți pomi, trebuia să se îmbrace și să se ocupe de grădină. Dacă dorea să extragă aurul, aurul bun, de jos din Havilah, trebuia să navigheze în jos pe râul Pison: „el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur; aurul din ţara aceasta este bun” (Geneza 2:11-12), și să înceapă să sape. Pentru a se bucura de abundența oferită de Tatăl, trebuia să aștepte și să lucreze, pentru multă vreme. Pentru a se bucura de banchet, trebuia să postească până ce el și banchetul erau pregătite.

Evident, Adam nu voia să aștepte. Eva a văzut că fructul acelui copac era bun de mâncat, și îl făcea pe cel care îl mânca înțelept, așa că a mâncat din el, și Adam l-a urmat. Adam a păcătuit pentru că a vrut totul acum – înțelepciune, autoritate, un stomac plin, bunătățile abundente ale creației, acum. A păcătuit pentru că a acumulat pentru ospăț. A păcătuit pentru că nu a ținut post, și din acest motiv chiar și aperitivele i-au fost luate.

Isus este ultimul Adam pentru că el postește. Intră într-o lume care nu mai este o grădină, ci o ruină, și în această sălbăticie Satana îl ispitește ca să nu mai țină postul, ca să fie un Adam: „Ești flămând, mănâncă acum. Meriți ovaţiile mulțimii; poți să obții totul acum, dacă renunţi la Templu. Tu dorești toată autoritatea asupra cerului și pământului, dar Tatăl nu ți le va da decât dacă vei muri într-un fel rușinos și dureros; poți avea totul acum, și nu este nevoie nici de cruce, și nici de renunțarea de sine. Toate sunt ale tale, trebuie doar să faci câteva plecăciuni. Viața, gloria, puterea, tot ceea ce îți dorești, tot ceea ce meriți – poți avea totul acum.”

Hristos a refuzat, a refuzat iar și iar, și făcând astfel, a rupt puterea păcatului adamic. Hristos a postit, a așteptat, a lucrat, a suferit, a murit, și apoi și-a deschis mâna ca să primească toată viața, toată gloria și onoarea, toată autoritatea și domnia, pe care Tatăl Lui voia să i le dea. El a postit, și ca rezultat a fost admis la ospățul Împărăției, pentru că până atunci totul era pregătit: atât ospățul, cât și El. Rezistând ispitei diavolului, Hristos ne-a arătat modelul postului adevărat și a unei vieţi în care Postul Mare este la loc de cinste..

Am putea fi sipitiți să desființăm postul cu unul din cuvintele contemporane de mare succes: postul este „gnostic” pentru că mâncarea, băutura și plăcerile sunt considerate rele.

Postul nu este gnostic. Dimpotrivă, a refuza să postești este gnostic, iar Adam a fost primul dintre ei. Dumnezeu nu i-a poruncit să postească deoarece Creația este rea. Adam nu a fost obligat să aștepte deoarece lucrurile pe care le-a dorit au fost rele. Toate erau bune, foarte bune. El a trebuit să aștepte pentru că lucrurile oferite de către Dumnezeu erau atât de nemaipomenit de bune, încât ADAM nu era capabil să se bucure încă de ele. Trebuia să aștepte pentru că, dacă nu aștepta, puteau să se întoarcă împotriva lui..

Poate avem impresia că sărbătorim bunătatea creației când apucăm una sau alta fără să așteptăm prin post. Putem crede că suntem anti-gnostici pentru că gustăm din crema de pe tort înainte ca să fie tăiat tortul. Raționamentul nostru este că acel fruct este mult prea bun pentru a aștepta să se coacă. Dar nu aşa onorăm bunătatea Creaţiei. Nu este gnsoticism să preferi carnea prăjită în locul celei fragede. Prin post nu renunțăm la creație, ci sărbătorim și onorăm bunătatea celei mai de bază și universale dintre cele create, și anume Timpul. Lipsa răbdării are întotdeauna o sămânță gnostică deoarece presupune că lucrurile nu pot fi îmbunătăţite pe parcursul timpului.

Ne mai arată ce înseamnă să posteşti imitând pe Hristos. Ori de câte ori Solomon ne avertizează asupra pericolelor în care se află cei care obțin averi repede, ne avertizează de fapt să nu fim Adami. Ne reamintește să ținem postul. Încet-încet, bucată cu bucată, așteptând și nu înşfăcând, economisind înainte de a cere împrumut – aceasta este economia postului.

Sexualitatea este la rândul ei supusă postului. Postul ne învață să renunțăm la sexualitatea bidimensională, acorporală pe care o putem avea atât de ușor pe internet, în reviste sau pe ecrane. Postul ne învață să așteptăm. Dar ne mai arată că nu trebuie să așteptăm dintr-o repulsie pudică față de relația sexuală, ci din admirație față de puterea ei misterioasă. Sexualitatea este atât de plăcută, atât de obsesiv de încântătoare, încât trebuie să avem simțurile antrenate înainte de a ne folosi de ea în mod corect. Abstinența este postul care ne pregătește pentru petrecerea căsătoriei. Postul în sexualitate onorează creația insistând să petrecem timp pregătindu-ne.

Politica în post este deasemenea politica răbdării și a reținerii. Istoria este plină de rămăşiţele şi resturile lăsate în urmă de tiranii adamici, care au cucerit puterea fără să fie capabili să o folosească cum trebuie. Chiar și conducătorii competenți pot uita că maturizareaeste totul. Creștinii care pășesc în fața publicului nu trebuie să vocifereze, să se agaţe şi să se încăiereze pentru un loc la masă sau pentru o poziție superioară. Creștinii intră în public să slujească, așteptând și fiind gata pentru fruct atunci când este oferit.

Oriunde ne-am uita, lumea ne ispitește să fim adami. Cultura noastră este devotată să ne stârnească poftele să ne convingă că avem nevoie de toate, și încă să le avem ieri. Și ne păcălim considerând că nu facem parte din această cultură. Puține lucruri ne pot ajuta să echilibrăm ispitele ca postul ținut cu atenție, observarea acestuia și cultivarea unui tip de viață smerit. Da, Biserica este o comunitate festivă, dar dacă nu suntem și o comunitate care postește, nu suntem decât o oglindă a lumii înconjurătoare.

Postul pare să fie un dușman al vieții, dar opusul este adevărat. Postul ne învață și ne pregătește să fim oameni ai răbdării, ai controlului de sine, oameni care se bucură de un Dumnezeu care are timp, și ne dă timp, și care ne face să așteptăm comorile pe care ni le dă. Postul ne învață, ne pregătește, să urmăm pe Stăpânul care a ținut postul. Trebuie să învățăm lecțiile Postului Paștelui, trebuie să învățăm să ținem postul, dacă vrem să fim poporul noului Adam, și nu doar o variație a celui vechi.

Apărut pe https://theopolisinstitute.com/. Tradus cu permisiunea autorului.