Dieta paleo-ortodoxă

Dustin Messer

În cartea sa, intitulată În apărarea mâncării, Michael Pollan face ceea ce este sugerat în titlu: apără mâncarea. Argumentul principal al autorului este faptul că există o presupoziție în spatele științei mâncării moderne, sau ”nutriționismului”, cum spune el, și anume că oamenii nu ar avea nevoie de mâncare, ci doar de nutrienți. Ca să fim înțeleși, știința modernă nu este încă în consens cu privire la nutrienții care sunt necesari pentru funcționarea optimă a oamenilor, dar oamenii de știință sunt totuși de acord cu faptul că mâncarea perfectă nu poate fi realizată în bucătărie, ci în laboratoare.

Pollan afirmă că: ”dacă ești un nutriționist, faci singurul lucru pe care-l poți face, și anume, descompui orice aliment în părți componente, și le studiezi pe acestea una câte una, chiar dacă procedând astfel ar însemna să ignori interacțiunile și contextele subtile, sau faptul că întregul ar fi mai mult, sau diferit, de suma părților componente.”

Cu alte cuvinte, dacă întrebați un om de știință ce este un măr, nu fiți surprinși dacă el vă va răspunde prin descrierea elementelor microscopice din care este alcătuit fructul. Vă va răspunde utilizând setul de informații și punctul de vedere al celor care l-au pregătit să devină nutriționist. Împotriva unei științe atât de reducționiste, Pollan vine cu argumentul că un măr este o entitate de sine stătătoare, iar beneficiile pe care le au oamenii consumându-l nu pot fi reduse la dozajele identice de vitamina K, B6, sau E, pe care le regăsim în acel măr. Deci, pentru ca acel măr să ne întărească organismul, avem nevoie de fructul respectiv, și nu de ”nutrienții” din el.

Deci dacă Pollan are dreptate în privința faptului că avem nevoie de mâncare (fructe, legume, carne etc.), și nu de nutrienți (vitamine, minerale, elemente chimice etc.), înseamnă că răspunsul la întrebarea ”ce ar trebui să mâncăm?” nu îl vom afla în laboratoare, ci în bucătării. Cartea lui Pollan prezintă atât istoria culturii cât și sfaturi legate de dieta zilnică. Nutriționismul, în concluzia lecturii acestei cărți, este rezultatul efortului modernității arogante, care echivalează cunoașterea cu metodele științifice, și este produs de o cultură care se vede pe însăși , așa cum ar spune Wendell Berry, mai mult tehnică decât umană.

În cartea sa, intitulată Moartea Scripturii și emergența studiilor biblice, Michael Legaspi relatează aceleași aspecte ale modernității, dar de această dată în domeniul Scripturii, în locul alimentelor. Dacă cele două cărți ar fo citite împreună, ne-ar fi clar că acceași viziune asupra lumii, care ne-a condus de la bucătărie la laboratoare, ne conduce și de la biserică la academie. Concentrându-se asupra căilor prin care Scriptura a fost folosită și re-imaginată în secolul al XVIII-lea în Germania, Legaspi arată cu mult talent cum Iluminismul a încercat să așeze Biblia în categoria ”textelor”, în locul ”scrierilor”, a ”scripturilor”.

Legaspi mai spune că ” criticii acedemici nu au conferit Bibliei autoritatea pe care o are în religia creștină, ci au regândit-o într-o formă diferită, în paralel sau perpendicular pe felul în care o tratează Biserica.” Cn alte cuvinte, aceeași Biblie a fost studiată atât în biserici, cât și în academii, cu mențiunea că academia are scopuri, valori și presupoziții total diferite de cele ale Bisericii care îi motivează studierea.

Astfel, Legaspi repovestește istoria modernă a interpretării biblice ca pe o schimbare, o mutare de la ”scripturi” (care sunt citite în biserici) la ”texte” (care sunt citite în academii). Dacă am întreba pe un savant al Bibliei despre mesajul unui text, nu ar trebui să fim mirați să îl vedem analizând setul de cuvinte din care este format textul respectiv. El va răspunde utilizând un punct de vedere și folosind instrumentele cu care a fost înzestrat în cursul pregătirii sale academice. După cum un nutriționist modern înțelege prin alimente o colecție de vitamine și calorii, fără să ia în considerare alimentul în întregul lui, sau hrana pregătită cu acele alimente, tot așa savantul modern al Bibliei neglijează complet contextul canonic în care se află pasajul respectiv, sau contextul în care textul ar trebui citit.

Pentru cei care au ochi să vadă, se observă că modul în care Legaspi utilizează termenul ”text” este o reminiscență a felului în care Pollan utilizează termenul ”nutrienți”. Un text, ca un nutrient, stă pe masa criticului, așteptând să fie disecat în elemente constitutive pentru a fi puse sub microscop pentru un studiu științific. Deși Scriptura este o hrană, care vine în forma ei personală, cerând să fie consumată ”așa cum este”. Scriptura este mai mult, și diferită, de suma părților ei componente.

De exemplu, a ”cunoaște” povestea Bunului Samaritean într-un sens textual presupune în mod simplist cunoașterea elementelor de gramatică, sintaxă și idiosincrasiilor (tradițiilor)  culturale. Pe de altă parte, ”a ști” povestea în sens scriptural implică toate elementele de mai sus, dar și dorința de a considera pe cei din jur ca apropiați ai noștri. Altfel spus, a cunoaște un text implică facultățile noastre cognitive . Cunoaște Scripturii poate începe cu mintea, dar dacă nu se finalizează prin ascultarea ei cu trup și suflet, ea nu este cunoscută cu adevărat. Aceasta este, după părerea mea, ceea ce vrea să spună Iacov în versetele 1:23-25.

Dacă povestea lui Pollan este una a nutriționismului, atunci cea povestită de Legaspi este ceea ce aș numi eu, a ”textismului”. Deoarece atât nutriționismul, cât și textismul sunt produse ale modernismului, atunci este de datoria noastră, a celor care sunt interesați să practice o paleo-credință, veche, eclesială, să studiem practicile celor care resping epuizarea dietară a modernismului. Fiecare pas pe care îl fac către bucătărie, în multe feluri, ne va arăta drumul înapoi către biserică. De exemplu, haideți să analizăm trei dintre întrebările pe care Pollan ne recomandă să le punem înainte de a cumpăra mâncare: Este acest lucru ”un aliment”? Strămoșii mei ar recunoaște că este un aliment? Este un aliment local?

Este acest lucru ”un aliment”? Așa cum am văzut, când Pollan utilizează termenul ”aliment”, el încearcă să submineze nutriționismul modern. El nu ar fi de acord să considerăm un suc de fructe echivalent cu o tabletă care are același efect nutritiv ca un suc de fructe. Dacă vrei să beneficiezi de aceleași efecte cu ale sucului de fructe, sau a unei mese cu cereale, nu există nicio tabletă care să le echivaleze. În mod asemănător, când mergem la un magazin alimentar, trebuie să luăm în considerare produsele din fața noastră, în loc să le privim ca pe o colecție de simpli nutrienți.

Când ne deschidem Biblia. trebuie să ne întrebăm: ”este aceasta Scriptura?” Dacă răspunsul nostru este afirmativ, vom submina încercarea moderniștilor de a o reduce la un ”simplu text”. Un text este privat, iar Scriptura este publică. Textismul a dus la citirea privată a Scripturii, care, în cel mai bun caz, ar cere cititorului să își subordoneze lui Hristos fiecare gând ”spiritual” al său. O lectură scripturală va provoca cititorul să își ordoneze gândirea, din orice domeniu, de la politică până la afaceri și familie. Nu există niciun domeniu din viața noastră în care Regele, vorbind prin Sfintele Scripturi, să nu ceară de la cititor ascultare .

Apoi, un text este citit dintr-o perspectivă raționalistă, iar Scriptura, dintr-una teologică. Interpretarea teologică a Scripturii este o consecință firească a recunoașterii Scripturilor ca atare. Dacă același Duh i-a inspirat și pe Mica, dar și pe Ioan, atunci legăturile intertextuale și tipologice nu sunt artificiale, ci firești, și cu atât mai mult, necesare” Un text are un singur autor, dar Scriptura are doi. Și cu toate că autorul divin nu este niciodată în conflict cu autorul uman, ne așteptăm ca acel conținut divin să fie preponderent față de cel uman. Altfel spus, același Autor, care a început istoria (în Geneza), a avut în minte punctul ei culminant (în Evanghelii), și sfârșitul ei (în Apocalipsa). Este firesc, deci, să recunoaștem esența (ceea ce a fost simbolizat) în umbra celor expuse (în simboluri).

A doua întrebare era: ar recunoaște strămoșii mei că este un aliment? Pollan accentuează faptul, că deși strămoșii noștri ar confunda Go-gurt-ul cu iaurtul, cu siguranță că nu ar recunoaște gelatina și elementele modificate din el ca fiind alimente. De la un anumit moment încoace, alimentația modernă s-a depărtat de ceea ce culturile tradiționale ar numi mâncare. La fel, Scriptura ne cere să fie citită într-un fel asemănător cu felul în care a fost citită în trecut. Scriptura, de-a lungul vremii, a fost interpretată în noi moduri, dar ar fi un semn de neghiobie să nu ținem cont de înțelepciunea părinților noștri. Astfel, citim despre botezul lui Iisus prin prisma trinitariană, nu dintr-o obediență de rob față de ”tradiție”, ci cu smerenia și încrederea pe care o avem ca parte a Bisericii care transcende timpul și spațiul.

A treia întrebare era: este un aliment local?Modernismul a transformat achiziționarea alimentelor într-un proces abstract, impersonal, și lipsit de orice responsabilitate. Portocalele pe care le consumăm pot la fel de bine să provină din Mexic, ca și din Florida. Felul în care proprietarul livezilor de portocali își tratează angajații, ni se spune, nu este treaba noastră. Și totuși, când cineva cumpără produse locale, nu numai că producătorul este răspunzător față de consumator, dar acesta din urmă este pus într-o relație cu fermierul, cu negustorul, și chiar cu pământul însuși. Cu alte cuvinte, achiziția de produse locale este într-un fel o supunere a sinelui comunității locale.

Scriptura, în mod asemănător, trebuie citită local, în comunitate. Textele sunt citite individual, de cele mai multe ori la o masă, cu un stilou și un dicționar la îndemână. Nu neg importanța faptului ca Scriptura să fie citită individual, dar nu acesta este modul firesc în care ar trebui să fie citită. Scripturile au fost scrise ca să fie citite și repetate în contextul unei biserici. Astfel, dacă cineva citește Psalmii de unul singur, atunci Psalmii care au un ton trist sunt aplicați într-un mod trivial, inadecvat. Dar dacă aceeiași Psalmi sunt citiți în comunitate, purtăm în gând experiențele altora. Cu toate că nu toți membrii unei biserici suferă, cel puțin unul măcar trece prin mari greutăți. Și atunci când se citesc acei psalmi, purtăm și noi, întreaga comunitate, împreună cu cei încercați, poverile acestora.

Când Scriptura este citită în comunitate, interpretarea fiecărui cititor este supusă nu doar regulilor bisericii primare, ci și a celei locale. Perspectiva pe care o au diferitele sexe, vârste, culturi și etnii ne protejează de interpretări private. Citirea Scripturii ca act al comunității aduce pe fiecare membru într-o poziție responsabilă cu ceilalți.

Michael Pollan se simte forțat sa apere alimentele, deoarece trăiește în mijlocul unui popor care, obsedat de nutriție, a devenit subnutrit. Aceștia continuă să consume nutrienții din alimente considerate substanțe, dar niciodată nu vor mânca ceea ce strămoșii noștri au considerat a fi mâncare. În mod asemănător, rezultatul textismului este un popor care nu știe cum să citească un text din Sciptură. Modernitatea ne-a înșelat convingându-ne să citim Biblia în mod privat, individual și rațional. Ceea ce este necesar, în zilele noastre, este un pelerinaj departe de academie, înspre biserică. Este nevoie ca Biblia să fie citită public, în comun, și teologic. Pentru că, la urma urmei, omul nu poate trăi doar cu texte și nutrienți.

Articol publicat inițial la adresa: https://theopolisinstitute.com/the-paleo-orthodox-diet/, și tradus cu permisiunea conducerii The Theopolis Institute.