Teologia ateniană a apostolului Pavel

Peter Leithart

Apostolul Pavel a ținut o predică în Atena (Fapte 17), adresată filosofilor și preoților păgâni, prin care și-a prezentat viziunea teologică proprie. Care a fost acea teologie de pe Muntele lui Marte?

Dumnezeu.  Creștinismul este un mesaj despre Dumnezeu, care este creatorul lumii, în cel mai mic detaliu al ei (v. 24; panta ta en auto). Dumnezeu nu a delegat pe niciun subordonat demiurgic ca să facă treaba murdară a formării lumii, ci a făcut-o El însuși. A creat oamenii, și versetul 26 pare să fie o aluzie la capitolul 2 din Geneza. Dacă este așa, atunci Apostolul Pavel confirmă implicarea directă a lui Dumnezeu în lume. Exprimarea din versetul 26 poate sugera că Dumnezeu a creat națiunile nu dintr-un singur om, ci dintr-o singură națiune, și atunci probabil se referă la capitolul 11 din Geneza, și la Babel. Indiferent de felul în care interpretăm acel verset, Apostolul Pavel transmite clar mesajul că Dumnezeul despre care el vorbește este Stăpân și Creator, Domn al cerului și al pământului, Domn peste toate națiunile de pe Pământ, și prin această calitate El le trasează granițele în timp și spațiu.

Fiind Creator și Stăpân al tuturor lucrurilor, Dumnezeu nu are nicio nevoie (v. 25). Oamenii nu pot să Îl ajute cu nimic, pentru că El nu duce lipsă de nimic. Apostolul Pavel le aduce atenienilor vestea bună a autosuficienței lui Dumnezeu. Merită de remarcat forma prin care se exprimă: deoarece Dumnezeu a dat toate lucrurile tuturor (didous pasi . . . ta panta), este evident faptul că nu are nicio nevoie. Sau, privit dintr-un alt unghi: autosuficiența este o doctrină rece, dar care subliniază generozitatea universală și suverană a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu care nu are nicio nevoie poate să dea fără să ceară ceva în schimb. Deoarece El nu are nicio nevoie, El este Dătătorul tuturor darurilor bune și perfecte. Acest Dumnezeu este mediul cel mai intim al Creației și al umanității, în care noi, toți, trăim, ne mișcăm și ne ducem existența.

Scopul pentru care Dumnezeu a organizat timpurile și spațiile este de a-L căuta pe El. Apostolul Pavel îi descrie pe oameni, și în mod specific pe atenieni, ca pe niște orbi care încearcă să descopere realitatea. Dumnezeu a organizat istoria astfel încât să poată fi găsit, iar predica apostolului este o lumină care luminează calea pe care atenienii nu își găseau direcția corectă.

Umanitatea. Fiind un mesaj despre Dumnezeu, mesajul creștin se referă și la oameni. Apostolul PAvel îi numește pe atenieni ”religioși” (deisidaimonesterous), un termen destul de ambiguu pentru a nu fi insultător, dar suficient de clar pentru a da impresia că au o curiozitate superstițioasă (vedeți remarca sarcastică a lui Luca în versetul 21), care are drept rezultat doar ignoranță și idolatrie. Oamenii și-au întors fețele de la Dumnezeul cel adevărat pentru a sluji idolilor de tot felul, și, astfel, s-a deteriorat natura lor de urmași ai lui Dumnezeu (v. 28). Această puternică deteriorare a naturii umane, ca urmare a idolatriei, este sugerat de apostol în versetele 28 și 29: Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului. Dumnezeu nu poate fi o ”imagine” creată de un artist sau un gânditor (techne și enthumesis). Din nou, Pavel pare să aibă Geneza în gând: nu statuile din aur sau piatră îl reprezintă pe Dumnezeu, ci noi, deoarece suntem copiii lui. Cei care se închină la statui au făcut ca adevăratul chip (adevărata imagine) al lui Dumnezeu să se închine la ceea ce nu este chipul lui Dumnezeu.

Mesajul lui Pavel se concentrează pe practica religioasă, pe închinare, și punctul său de pornire este altarul ridicat unui dumnezeu necunoscut, care este dumnezeul pe care ”atenienii îl slujesc din neștiință”. Apostolul Pavel subliniază din nou faptul că templele nu Îl pot adăposti, iar serviciile religioase nu îi satisfac nicio nevoie. Natura divină nu este ca aurul, argintul sau piatra, și închinarea oamenilor trebuie să se conformeze naturii lui Dumnezeu. Deși apostolul nu o spune pe față, direct, pleacă de la supoziția că oamenii sunt homo adorans, homo liturgicus, creați pentru închinare și adorare. Suntem creaturi care, într-un fel sau altul, ne închinăm.

Timp, înviere, pocăință. Pavel nu le prezintă nimic ce ar avea de-a face cu o filosofie sau cu o teologie a istoriei. Pare mai mult un meseriaș, sau cum ar spune atenienii, un spermologos, un colecționar de fragmente filosofice. Dar aceste fragmente sunt sugestive. Acele kairoi (vedeți nota de subsol) ale națiunilor, ridicarea și decăderea lor, sunt hotărâte de Dumnezeu. Apostolul distinge două epoci separate în istorie: pe de-o parte, timpul ignoranței, când Dumnezeu nu a ținut seama de greșeala oamenilor de a se închina la dumnezei cunoscuți sau necunoscuți. Acea perioadă este urmată de una nouă, în care ignoranța nu mai este tolerată.

Evenimentul care desparte cele două perioade este învierea lui Iisus (v. 31), prin care Dumnezeu anunță că vremurile de ignoranță au apus, și că națiunile (oikumene, în special imperiul) vor fi judecate de Iisus cel înviat. Acest mesaj este în concordanță cu învățătura apostolilor, care proclamă crucea, dar ale căror predici se concentrează mai mult pe înviere, decât pe punctul de turnură al istoriei. În esență, mesajul lui Pavel despre judecată și înviere marchează schimbarea aeonilor pentru atenieni. Până să fi sosit apostolul, se simțeau bine în ignoranța lor, dar prin momentul crucial petrecut o dată pentru totdeauna prin învierea lui Iisus, mesajul Apostolului Pavel provoacă un moment crucial pentru atenieni.

 

Articol publicat inițial la adresa https://www.firstthings.com/blogs/leithart/2016/06/pauls-athenian-theology, și tradus cu permisiunea autorului.

Pictura: Raphael, St_Paul Preaching in Athens (1515)

Nota: Kairos (καιρός) (pronunțat *kiros*) este un cuvânt din greaca veche, care semnifică „momentul potrivit sau oportun”, „șansa”, „un punct în timp în care schimbarea este posibilă. [1] Spre deosebire de chronos, care desemna la greci timpul secvențial, fizic, cantitativ, măsurabil, kairos desemnează timpul calitativ, momentul privilegiat al acțiunii, istoriei, împlinirii personale etc. Wikipedia