COCOSTÂRCUL ROB

Singur, întristării pradă,
Cocostârcul stă-n ogradă;
Cum s-ar duce și-ar străbate
Peste mări în depărtare!
Dar el are
Aripi retezate.

Stând într-un picior, mocnește;
După ce i se urăște,
Jos cellalt picior îl lasă,
Tot le schimbă… ce să facă,
Ca să treacă
Vremea care îl apasă?

Lângă aripi pus-a ciocul;
A privi, nu-l iartă locul:
Zid înalt în orice parte!
Ce folos că e dorință?
Nu-i putință
Ca să vadă mai departe.

Nici de-a cerului privire
Nu mai are mulțămire,
Căci pe sus trec rânduri-rânduri
Cocostârci spre plaiuri line;
El rămâne
Năpustit în triste gânduri.

Tot așteapt-așteapt-așteaptă.
Poate soarta i se-ndreaptă
Și aripile i-or crește;
Vesel către cer să zboare,
Unde-n soare
Libertatea-mpărățește.

Țarina e ofilită
Și de cocostârci lipsită,
Bietul, numai el rămâne,
Ca un rob în jale mare
Și pe care
Ca-ntr-o cușcă-nchis îl ține.
Încă se mai văd cucoare,
Dar și ele-s călătoare;
Stă, la dânsele nu cată,
Căci el înțelege bine,
Pe sus cine
Pleacă-n țară depărtată.

Totuși face o-ncercare
Nu cumva de-ar fi în stare
Să se înalțe. E zadarnic!
Aripi are cu putere,
Dar durere:
Penele-s tăiate-amarnic!

Cocostârc, sărman de tine,
În deșert te-aștepți la bine,Penele n-o să-ți mai crească.
Până-n iarnă chiar de-ar crește,
Le ciuntește
Cruda mână omenească.

Autor: Arany János

(1847) (traducere de Miron Pompiliu – 1887)

Sursa: http://arany200.eu/ro/cocostarcul-rob/