Biserica, și cultura pop

Peter Leithart: Dar lupta pe care o ducem cu lumea nu este în exclusivitate una intelectuală. Ideile sunt importante, dar ele vin într-o anumită formă, nu neapărat îmbrăcate în cuvinte. Ele pot lua forma unor texte, imagini, practici, sloganuri, sau cântece. Și chiar dacă am extras ideea din mediul respectiv – câteodată imposibil de realizat – nu am tratat problema mediului în sine. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fim atenți doar la mesaj, la identificarea  învățăturilor care se transmit în jurul nostru, ci și la căile prin care formele și practicile culturale ne conturează în mod specific obișnuințele de gândire și acțiune.

Redau mai jos un discurs ținut înaintea unor elevi de liceu.

Vreau să vă prezint pentru început un test. Pentru alcătuirea primei lui părți m-au ajutat copiii mei, sugerându-mi întrebările potrivite pe care să vi le pun. Iată mai jos testul*:

With great power . . . .

Hasta la vista . . . .

Do the . . . (Dew)

Shaken, not . . . .

Space, the final . . . .

Think outside the . . .

I’d walk a mile for . . . .

May the force . . .

Life is like a box . . .

 

Identificați firmele după sloganurile următore:

I’m loving it.

You’re in good hands.

Where’s the beef?

Have it your way.

Be all you can be.

Can you hear me now? (Verizon)

Is it in you? (Gatorade)

Obey your taste (Sprite).

The king of beers.

 

Identificați următoarele persoane:

Captain Jack Sparrow

Paula Abdul

Paul McCartney

Elvis

Beyonce

Orlando Bloom

Brad Pitt

Johnny Depp

 

Iar acum, întrebări din partea mea, nu a copiilor:

 

Completați frazele de mai jos:

… să se risipească vrăjmaşii Lui

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, …

La mijlocul de drum al vieţii noastre …

Cred Într-Unul Dumnezeu…

 

Identificați următoarele persoane:

Zelofahad

Policarp

Dominic

Becky Sharp

Charles Wesley

Karol Józef Wojtyła

 

Iată și răspunsurile:

… şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El. (Ps. 68/67, versetul 1, unul dintre cei mai cunoscuți psalmi în rândurile hughenoților francezi)

… Te mărturisim. (Începutul rugăciunii Te Deum)

… m-am fost găsit într-o pădure-adîncă. (Dante, Infernul)

… Tatăl Atoţiitorul… (Crezul de la Niceea)

Zelofahad – un evreu care a murit în pustie, și fetele lui l-au rugat pe Moise să le dea și lor o moștenire.

Policarp – martir creștin

Dominic – fondatorul ordinului dominicanilor

Becky Sharp – eroina din Vanity Fair

Charles Wesley – fratele lui John, compozitor de cântări religioase

Karol Wotyla – cel care urma să devină Papa Ioan Paul al II-lea.

 

Și acum, întrebarea e: care parte a testului l-ați completat mai bine, și ce spune aceasta despre dumneavoastră?

Ați putea răspunde că nu spune nimic despre dumneavoastră. S-ar putea să aveți mai multe cunoștințe despre cultura pop decât despre Sfânta Scriptură, istoria Bisericii, Shakespeare, literatură. Dar cred că greșiți, pentru că a crede că informațiile din creierele noastre, muzica pe care ne-o reamintim cel mai ușor, persoanele cu care ne identificăm cel mai mult, simbolurile și proverbele la care răspundem cel mai rapid, deci a crede că acestea sunt nerelevante pentru ceea ce suntem, pentru identitatea și caracterul nostru, e greșit. Această greșeală este o greșeală despre natura umană.

Greșeala constă în faptul că fiecare individ este cu adevărat ceea ce este, de fapt, atunci când este în singurătate. Devenim ceea ce suntem doar datorită reurselor dinlăuntrul nostru, și nu suntem cu adevărat influențați de niciun lucru exterior. Putem fi afectați ușor de ideile și lucrurile înconjurătoare, dar nu într-un mod semnificativ. Suntem atomi de sine-stătători ai naturii umane, și nu putem fi influențați, într-o manieră hotărâtoare, de alte persoane. Dar acest fapt, dacă stăm să ne gândim, este o eroare. Ața cum spunea Rosenstock-Huessy, devenim persoane care gândesc în mod independent pentru că ni s-a vorbit, ni s-a zâmbit, am fost disciplinați, îmbrățișați, s-a strigat la noi, sau cine știe ce altceva ni s-a mai dat să  trăim. Din punct de vedere sociologic, persoana întâi este “tu”. Imperativul este primul mod deprins, și nu indicativul. Prioritatea pe care o are persoana întâi ne este insuflată de gramatică, dar aceasta nu este în concordanță cu felul în care funcționează, de fapt, lumea. Ni se vorbește înainte de a învăța să spunem eu. Ni se dă un nume pe care trebuie să îl învățăm, dar acest nume va revela, treptat, cine suntem noi. Primim instrucțiuni din exterior înainte de a învăța să vorbim propria noastră limbă, și de a ne exprima propriile păreri, etc.

Un alt tip de greșeală este predominantă în cazul elevilor și studenților creștini. Școlile creștine îi educă în spiritul corespunzător. Profesorii de literatură, cu siguranță, v-au învățat cum să identificați filosofia lui Jack London sau Ralph Waldo Emerson. Profesorul de istorie v-a plimbat prin diferite perioade istorice, iar cel de doctrină creștină și Biblie v-a explicat diferența dintre perspectiva creștină și necreștină asupra omului, a lui Dumnezeu, a lumii, etc. Aceasta ne poate atrage în capcana de a crede că lupta creștinilor cu lumea este o luptă între idei sau între doctrina creștină și cea umanistă, marxistă sau transcendentală. Și credem că putem identifica ideile care sunt active într-un fenomen cultural dat, că le putem respinge, și că putem să ne ferim de orice tip de influență.

Există un conflict între concepții, și, deseori, cele ale profesorilor de la universități sunt rele. Trebuie să fiți pregătiți împotriva lor, și să depuneți toate eforturile pentru a evalua din punct de vedere creștin ceea ce ați învățat la facultate. Feminismul, de pildă, pornește de la idea că feminitatea sau masculinitatea sunt niște creații sociale, construite de societate. Fără îndoială că factorii sociali cântăresc mult în formarea noțiunilor de masculinitate și feminitate, dar pentru un creștin este clar că Dumnezeu a creat atât femeia, cât și bărbatul. Apoi relativismul; fiecare societate își susține propriile standarde și valori, și că nu există un standard general valabil prin care să evaluăm standardele culturale specifice, locale. Este adevărat că fiecare comunitate are o concepție foarte diferită despre moralitate și judecată, dar aceasta nu înseamnă că acestea nu pot fi evaluate conform unui standard care să le înglobeze pe toate. O cultură care nu consideră adulterul o problemă este pervertită. Evoluționismul a ajuns din nou un subiect de știri și datorită inaugurării muzeului creaționismului din statul Kentucky. Ken Ham, cel care a gândit acest muzeu, are dreptate, aș zice, când susține faptul că multe dintre crizele culturale și intelectuale ale lumii moderne sunt legate de îndoielile legate de episodul Creației. Creația vine la pachet cu înțelegerea pe care o avem despre natura umană, etică, destinul și scopul umanității șamd.

Dar lupta pe care o ducem cu lumea nu este în exclusivitate una intelectuală. Ideile sunt importante, dar ele vin într-o anumită formă, nu neapărat îmbrăcate în cuvinte. Ele pot lua forma unor texte, imagini, practici, sloganuri, sau cântece. Și chiar dacă am extras ideea din mediul respectiv – câteodată imposibil de realizat – nu am tratat problema mediului în sine. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fim atenți doar la mesaj, la identificarea  învățăturilor care se transmit în jurul nostru, ci și la căile prin care formele și practicile culturale ne conturează în mod specific obișnuințele de gândire și acțiune.

1Ioan 2:15 este un pasaj relevant în acest sens, pentru că ni se spune să nu iubim lumea. Ce să înțelegem prin aceasta? Nu este vorba despre produsele culturii, ca atare. Nu ni se spune să nu ne bucurăm de cheeseburgeri, mașini, muzica lui Bach, sau de telefoane mobile. Acestea, deasemenea, sunt daruri din partea lui Dumnezeu, pe care ar trebui să le primim cu mulțumire. Deși realizate de oameni, ele vin, în ultimă instanță, tot de la Dumnezeu, și nu trebuie respinse.

Nu este vorba în acest pasaj nici despre produse culturale în sine. Vedem în Biblie că oamenii lui Dumnezeu au folosit instrumente muzicale, plugul, au domesticit animale, și au stăpânit formele vechi de tehnologie. Pavel călătorea cu corabia, și nu am niciun dubiu că dacă ar fi existat avioane, ar fi zburat cu unul până la Roma. Ceea ce înțelege apostolul Ioan prin “lume” este ceva mai subtil și mai atotpătrunzător decât bunurile care ni se pun la dispoziție ca rezultat al creativității umane și a tehnologiei. Vorbește despre felul în care bunurile culturii omenești sunt organizate și folosite, și în mod specific despre dorințele pe care aceste bunuri și practici le generează. Teoria conform căreia se consideră că lumea nu este constituită numai din lucruri materiale vizibile, ci și din dorințe, este foarte pătrunzătoare. El nu limitează lumea la ceea ce este vizibil, și nici la instituții sau practici. Utilizarea pluralului în versetul 15 acoperă multiplele manifestări ale lumii, dar în centrul a ceea ce el numește lume, sursa de unde provine sau curge totul, este dorința.

Exprimându-ne din punct de vedere sociologic, cultura umană (păcătoasă), cu instituțiile, practicile și produsele ei, sunt întrupări ale dorinței păcătoase sau ale lăudăroșeniei. Ioan ne sugerează să evaluăm lumea nu doar pe baza a ceea ce s-a făcut, sau a ceea ce conține ea, dar și din punctul de vedere al dorinței. Iar dorința are multiple legături cu cultura. Dorințele sunt conținutul culturii, pentru că aceasta este alcătuită din întruparea viselor, aspirațiilor și dorințelor. Pe de altă parte, lumea este sursa dorinței, și evocă anumite tipuri de dorințe. Socilogia lui Ioan ne încurajează astfel să ne întrebăm ce fel de dorințe sunt întrupate în drumuri, cafea, școli, iPoduri, tradiții etc. Ioan ne încurajează să încercăm să penetrăm suprafața vieții culturale, ca să ajungem la dorințele care sunt provocate de lume,  sau care o provoacă pe ea.

Permiteți-mi să extind discuția cu ajutorul câtorva exemple concrete. Thomas de Zengotita arăta în cartea sa excelentă, Mediated, că există câteva obiceiuri ale gândirii care sunt aproape inerente în media contemporană, și anumite dorințe și un fel de lăudăroșenie care vin, la pachet, cu însăși tehnologia. Realitatea transmisă prin media flatează privitorul. Dă impresia de a fi fost acolo, ca și cum ar fi o privire din perspectiva divină. Vorbind despre asasinarea lui Kennedy, scrie că “totul a fost prezentat la televizor, în atmosfera intimă care leagă spectatorul de ecran, în spațiul privat, fiind absorbit complet. Acei oameni ai legii, văcari din Texas, înjurând sub pălăriile lor Stetson, de parcă ai fi putut să simți frica și resentimentele lor, neajutorarea și mânia lor periculoasă. Rochia plină de sânge a lui Jackie. Mâna lui Johnson ridicată pentru a depune jurământul, cu haosul din spatele lui… Erați acolo când Ruby l-a împușcat pe Oswald, în direct, și chiar dacă nu ați prins în direct, ați văzut scena din nou și din nou, și știați că evenimentul a fost transmis în direct.”

Și adaugă: “Erați acolo, peste tot, din nou și din nou, și știați că, la nesfârșit, era în direct, cu excepția momentului, evident, când erau inserate scene de ficțiune scrupulos de asemănătoare cu realitatea, sau când era o înnădire a ceea ce s-a întâmplat, cu scene posibil deformate față de ceea ce s-a întâmplat în realitate, dar această tortură este inerentă experienței media de cele mai multe ori. Este ca și cum ați privi la o reclamă cu John Wayne, trucat cu actori contemporani, iar dumneavoastră știți că el de fapt nu este acolo, deoarece a murit de mult. Dar nici reclama de fapt nu este acolo. Există, pe scurt, o atotpătrunzătoare lingușeală în acele reprezentări, care poate fi irezistibilă”.

De Zengotita mai amintește și de procentul mare al vieții noastre care devine mediatizată: “Întrebați-vă: mai rămâne ceva din viața dumneavoastră care rămâne privat, ceva ce să nu devină reprezentat cumva? Nașterea? Căsătoria? Boala? Gândiți-vă la toate filmele sau studiile, filosofiile sau tehnicile, cărțile de auto-instruire, consilierii, programele, prezentările sau workshopurile din viața dumneavoastră. Gândiți-vă la vocabularul elevat și la modă pe care acestea l-au generat, și condițiile pe care le-ați experimentat. Întrebați-vă dacă, eliminându-le pe toate acestea, ce ar rămâne din viața dumneavoastră?. Gândiți-vă de câte ori ați descris o experiență intensă prin care ați trecut ca pe o scenă dintr-un film.” Sunt de părere că este inerent pentru viața oamenilor să experimenteze lumea într-un mod mediatizat. Concepțiile, istoricul, credința, obiceiurile etc. filtrează ceea ce știm, și cum știm. Întrebarea privește faptele care mediază această experiență.

În cartea sa, Cultura cinismului, Richard Stivers ne reamintește obsesia culturii noastre legată de eficiență. Se spune prea des că trăim într-o epocă a-morală, când regulile d ordin moral sunt măturate de-oparte, sau aruncate pe geam. Acest lucru nu este adevărat, pentru că nu trăim într-o epocă a-morală, ci într-una a tehnicii. Moralitatea pe care o avem este una bazată pe reguli abstrace și standardizate, gândite astfel încât să genereze rezultate cuantificabile. Cultur noastră nu este a-morală, ci, mai bine zis, moralitatea noastră este una a eficienței. Pe timpul războiului din Vietnam, succesul se măsura în numărul de trupuri, iar promovarea depindea de acest succes. Cu cât cineva omora mai mulți oameni, cu atât urca pe scara ierarhică a armatei. […] Agențiile de acreditare obligă universitățile să cuantifice educația. Sistemele tradiționale morale își au propriile reguli, desigur, dar aceste reguli erau interpretate ca semne de circulație de la marginea drumului unei vieți bune. Pentru cultura noastră, regulile nu au în vedere niciun final. Eficiența este lăudată, dar nimeni nu știe ce scop avem cu ea, și care este țelul final al puterii noastre tehnice. De fapt, suntem descurajați dacă ne propunem scopuri culturale, pentru că ele sunt considerate neconstituționale. Cu toții, spune Curtea Supremă din SUA, avem dreptul să ne determinăm rostul vieții pentru noi înșine, iar orice efort de a impune altcuiva o viziune general acceptată despre rostul vieții este declarat neconstituțional. Regulile nu întruchipează nicio viziune mai largă asupra lumii sau asupra scopului vieții. Ele există doar pentru a ne asigura că nu vom ajunge repede și fără efort nicăieri. Și dacă vă simțiți imun față de toate aceste lucruri, gândiți-vă la toate materialele creștine de tipul “how-to”, “cum-să”. Creștinii absorb etica eficienței mai ușor și mai adând decât oricine altcineva.

În cartea sa despre istoria publicității în Satele Unite, James Twitchell discută rolul celebrităților în vânzarea de produse, și consdieră că legătura dintre vedetă și produsul recomandat de aceasta nu este relevantă deloc. Relevantă este magia pe care vedeta o furnizează, descriind vedeta în termeni religioși: “Vedetele/preoți sunt personajele principale ale Cultului publicității, și stau cu un picior în lumea noastră, și cu celălalt în Adtopia. Ei sunt recunoscuți ca fiind atât de-ai noștri, cât și de-ai lor. Foarte important este ca să ne poată convinge că ei susțin produsul pentru care fac reclamă, și pe care noi știm bine că ei sunt plătiți ca să îl folosească. Acest fenomen nu este nou. Priviți pereții bisericilor renascentiste, și veți vedea un șir nesfârșit de sfinți  și martiri care trăiesc niște experiențe la care noi suntem invitați să luăm parte… Prin faptele lor eroice, și prin suferința lor, ei susțin un produs  închiriinduși gloria, dacă vreți, corporației. Răsplata lor este mântuirea, acceași mântuire care ne-a fost oferită și nouă.”

Întâlnim produsele de firmă de la hainele pe care le purtăm, și muzica pe care o ascultăm, sucurile pe care le bem, până la numele pe car ni le punem, literal, pe corp: tatuajele și piercingurile, sau diferitele forme de chirurgie plastică. Prin aceste semne ne dăm o anumită identitate, și ne mai identificăm și cu o anumită comunitate. În cartea sa, intitulată Branded, Alissa Quart își descrie propria experiență: “Știam că Beatrice era proprietara firmei Tropicana, datorită jingle-ului de publicitate By Beatrice. Mai știam că atunci când purtam Converse și ascultam Joy Division mă identificam cu nostalgicii punk al stilului adolescent. Mă conisderam înr-un război stilistic cu fetele normale, care aveau părul de culoare Zazu, pantofi albaștri de cauciuc, și care purtau cu mândrie tricouri Polo by Ralph Laurent… Mi-aduc aminte că am tăiat cu atenție etichetele de pe pantalonii mei Levi’s și Guess, crezând că cioturile care rămâneau trădau o estetică a renunțării, care ar putea să mă descrie”.

Quart susține că responsabilii de marketing targetează/vizează copiii de vârste mici mai mult decât oricând, sperând că le vor putea educa la nesfârșit atitudinea față de brand-uri. Un bebeluș îmbrăcat în Baby Gap va fi fan Old Navy în viitor. Revistele pentru adolescenți tipărite în anii 90, versiuni de adolescenți ale revistelor People, Vogue, și Elle Girl, sunt parte a acestui efort: Revistele de azi trebuie să aibă pe copertă vedete, ca Jennifer Lopez, într-o lună, și apoi James King, în următoarea. În ele se fac reclame la haine foarte scumpe, ca Stuart Weitzman, Christian Dior, și DKNY. În Teen Vogue se vorbește despre fixațiile vedetelor pe haine cu etichete scumpe: Liv Tyler într-o rochie Jane Mayle, fiica lui Keith Richards în blue jeans Frankie B., Scarlet Johansson înghesuită într-o rochie Technicolor Dolce (din respect pentru firma Dolce & Gabbana). Aceste reviste construiesc în mintea fetelor o dorință după lucrurile pe care acestea nu își permit să le obțină. Suntem familiarizați cu efectele negative ale trupului considerat model pentru imaginea de sine ale fetelor, dar aceste reviste mai fac ceva nou: le fac să își consolideze sentimentele de inadecvare economică și estetică. Prin introducerea timpurie a fetelor în lumea vedetelor și a creatorilor de modă, revistele accentuează teoria conform căreia acestea nu vor fi competitive dacă nu poartă haine de firmă la petrecerile din anii de școală.

Aici ar trebui să intervină biserica. Dacă bătălia pe care o purtăm cu cultura ar fi doar în domeniul ideilor și principiilor, atunci am putea fi în stare să rezistăm la atacul violent al ideologiilor rele împotriva celor pe care noi le susținem. Am putea fi capabili de a ne umple mințile cu teorii bune prin studiu și lectură, iar orice teorie rea ar fi respinsă din fașă. De vreme ce suntem ființe culturale, ale căror obiceiuri, ocupații și dorințe sunt influențate de obiceiurile, ocupațiile și dorințele altora din jurul nostru, atunci nu putem rezista acestor ispite culturale doar prin izolare, în singurătate. Din contra, trebuie să fim parte a unei comunități rezistente, care să înțeleagă că lumea încearcă să ne formeze după chipul ei, și să încercăm să ne opunem ei.

Și nu putem să ne opunem nefăcând nimic. Acestor elemente care formează dorințe, creștinii trebuie să le opună un set de elemente diferit. Nu putem spune doar atât, că nu vom dori ceea ce lumea ne influențează să dorim, ci trebuie să avem dorințe pozitive, dumnezeiești, în locul celor lumești, care trebuie alimentate, cultivate, și cărora trebuie să le dăm chip și formă într-o anumită comunitate. Biserica deține o anumită cultură, și trebuie ea însăși să fie o cultură, dacă se va opune forțelor care ne-ar armoniza cu cultura din lume.

Permiteți-mi din nou câteva exemple, de data aceasta despre branding și botez. Nu este un păcat să porți haine de firmă, în special când nici nu mai există o ofertă consistentă de unde să alegem. Dar ținând cont de  atracția aproape generalizată a tineretului față de hainele de marcă, putem concluziona că purtarea acestora trimite, de fapt, un mesaj legat de poziționarea fiecărui individ în ierarhia adolescenților. Ar trebui găsite niște căi creative prin care să ne opunem acestei mentalități de branding, iar răspunsul creștin cel mai central este de tip sacramental: crearea propriei identități, imagini de sine, și propriuui sens al vieții prin purtarea unor mărci de îmbrăcăminte înseamnă a păcătui însuși împotriva botezului tău. Prin botez ți s-a pus o marcă, și orice altă marcă ce te-ar face diferit de un ucenic al lui Hristos ar fi greșit. Și trebuie să faci parte din biserică pentru a-ți reaminti de botez, de marca pe care ai primit-o în Hristos.

Iar legat de Psalmi și muzica pop: Dumnezeu ne-a dat o carte cu cântece pentru a le cânta, dar câți Psalmi știi pe de rost? Dacă ar trebui să scrii o listă cu piesele pop pe care le știi pe de rost, și apoi psalmi, care ar fi lista mai lungă? Și cunoscând puterea și importanța muzicii în educație, câte educație creștină ai, dacă nu știi să cânți psalmii? Ai nevoie de biserică pentru a te înconjura cu psalmii, și ca să facă acei psalmi parte din viața ta, mai mult decât orice alt tip de muzică.

Legat de grupul de prieten, de cei de vârsta ta. Biserica nu este o comunitate de acest fel, ci ea este constituită din  persoane de vârste și experiențe diferite, și intenționează să fie o comunitate în care orice trib și limbă și națiune își găsește loccul. Dacă ești la colegiu, ești înconjurat de persoane de vârste și experiențe asemănătoare cu a ta, deci cu o înțelepciune comparabilă cu a ta, ceea ce s-ar putea să nu-ți fie de mare ajutor.

Articol apărut inițial la adresa: https://www.firstthings.com/blogs/leithart/2007/06/the-church-and-pop-culture

și tipărit cu permisiunea autorului.

Anumite elemente din teste nu au fost redate, pentru că nu sunt relevante publicului care nu aparține spațiului anglo-saxon.