Război cultural, război spiritual, de Peter Leithart

Deci, acum,  se dezbate problema dacă două persoane de același sex pot să se căsătorească sau nu. Cum este posibil ca în două decenii să orbim ca să nu mai putem vedea diferența evidentă dintre prietenie și căsătorie?

Schimbarea aceasta în opinia publică nu a avut loc ca rezultat al unei argumentări de calitate. Au fost aduce argumente, dar ceea ce a contat a fost utilizarea unor concepte ca toleranța, dragostea și egalitatea, care au prevalat în fața oricăror alte argumente, chiar și în tribunale.

Dar explicațiile politice sunt mult mai revelatoare. Așa cum arăta R. R. Reno, universitățile americane s-au retras, în tăcere, de decenii, iar alte instituții le urmează exemplul. În timp ce ideologia explică din ce cauză depun progresiștii atât de mult efort pentru a obține victorii simbolice, ea nu explică fenomenul cultural mai larg. Persoane care nu sunt amenințate din nicio direcție au ajuns și ele la concluzia că aceste căsătorii între persoanele de același sex sunt o idee deosebit de bună.

Puțină analiză marxistă ne duce un pas mai departe.

Elitele se protejează nu doar prin intimidare pură, dar și prin puterea insidioasă, subversivă, a divertismentului, a publicității, jurnalismului, a jocurilor video, a benzilor desenate, artă și muzică, fără să mai amintim de vehicolele aservite, cum ar fi sistemul școlar public. Ideologii dominanți nu impun ideologii unor mase refractare, și nici nu au nevoie.

După cum spunea Antonio Gramsci, clasele culturale conducătoare obțin un “consimțământ spontan prin directiva generală impusă în viața socială de grupul dominant fundamental”. O clasă subordonată este inferioară când “din rațiuni de supunere și subordonare, adoptă o concepție care nu îi aparține, ci este împrumutată de la un alt grup”.

Gramsci era conștient de faptul că clasele subordonate pot deveni subversive, opunându-se culturii dominante prin acțiuni spontane și dezorganizate. În vremuri obișnuite, însă, cele două clase împărtășesc acel fel de viețuire care consolidează superioritatea conducătorilor. Elitele culturale care sunt în favoarea căsătoriilor persoanelor de același sex profilează imaginația consumatorilor de cultură, care, de obicei, nu sunt conștienți de faptul că ei gândesc gândurile altora și trăiesc conform unor scenarii imaginate de alții.

Este o realitate sumbră, dar punctul de vedere este mai sumbru decât atât. Conform Noului Testament, viața socială nu este prin excelență doar socială, ci are și o componentă spirituală. Apostolul Pavel ne spune că niște conucători supra-umani infestează și pervertesc viața politică. Dumnezeu este un jucător activ în politică, și nicio evaluare realistă a situației în care ne găsim nu poate să ignore rolul important pe care îl are Judecătorul universal.

Ideologia, în termeni creștini, este idol-ogie. În primul capitol din Romani, apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu îi dă pradă pe cei care se închină idolilor idolatriei, iar apoi unor calamități din ce în ce mai mari, cum ar fi confuzia sexuală și practici sexuale nefirești, iar apoi, dacă aceștia persistă în păcatul lor, cad victimă unui haos moral. Datorită judecății divine, inima nebună a acestora se întunecă, astfel încât devin de acord cu cei care se dedau unor păcate pentru care ar trebui să fie pedepsiți cu moartea. Această relatare a apostolului Pavel este sumbră, dar nici pe departe nerealistă. Și este mai ușor de înțeles din titlurile mass-mediei secolului XXi decât dintr-o epistolă a primului secol.

Pavel reia o temă din Psalmi și Profeți. Idolii au ochi, dar nu văd, au urechi și nu aud. Nu se mișcă, cu toate că au mâini și picioare. Conform Psalmului 115, cei care li se închină vor deveni ca idolii – fără simț, și fără puterea de a acționa. Isaia a fost trimis la un popor atât de împietrit de idolatrie, încât urechile celor din popor au devenit surde, și ochii, orbi (Isaia 6). Dumnezeu nu l-a trimis pentru a-i vindeca, ci pentru ca să-i orbească și mai mult pe orbi, și să îi asurzească și mai mult pe surzi.

Când creștinii observă ceva ce seamănă cu o orbire sau înșelare colectivă, ei înțeleg că sursa ei este demonică, sau că a avut loc o judecată divină. Trăim într-o cultură care a venerat, cu un zel ieșit din comun, idol-ogii ale libertății neîngrădite, și Dumnezeu ne-a dat pradă logicii nebuniei noastre.

Voi fi acuzat demonizarea oponenților mei, dar argumentul meu, de fapt, duce la o concluzie opusă. Dacă noi “nu ne luptăm cu carnea și sângele, ci cu stăpânitorii din locurile cerești”, înseamnă că persoanele în carne și oase nu sunt adversarii noștri principali. Ei sunt doar niște victime – conștiente, probabil – ale înșelătoriei demonice. Iar noi ar trebui să ne concentrăm la lupta împotriva dușmanului real, oferind în același timp adversarilor noștri politici vestea bună a eliberării și a înțelegerii adevărului.

Îmi demonizez adversarii doar  în măsura în care consider că demonii sunt adversarii noștri.

Dacă am dreptate, atunci tacticile și strategiile creștine ar trebui să fie ajustate în mod corespunzător. Nu putem să combatem demonii cu armele “cărnii”, cum le numește apostolul Pavel. Într-un război spiritual armele principale sunt cele obișnuite pentru creștini: neprihănirea, adevărul, mila, dragostea, evanghelia păcii, credința, și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt demoni, ne spune Mântuitorul, care pot fi alungați doar prin post și rugăciune. Pentru moment, misiunea noastră coincide cu cea a lui Isaia: să le arătăm realitatea orbilor, și să spunem adevărul surzilor.

 

Articol apărut inițial la adresa:

https://www.firstthings.com/web-exclusives/2014/10/culture-war-spiritual-war

și tipărit cu permisiunea autorului.

Imaginea: I musicisti, pictură de Caravaggio

N. red.: vedeți și articolul https://revistacrestina.ro/2016/10/19/un-lup-in-blana-de-oaie/