Trupul nostru ne revelează adevărul despre Dumnezeu și Creația Sa

Msgr. Charles Pope

Trupurile noastre sunt parte a revelației deoarece Dumnezeu le-a gândit într-un fel anumit. Cu ajutorul lor, Dumnezeu vrea să ne învețe ceva. Ne revelează adevărul Său, la fel cum face cu toată Creația Sa, și cu Sfintele Scripturi.

Învățătura care spune că trupurile noastre poartă un mesaj, sau că vor să ne învețe ceva, nu este populară în zilele noastre. Ïntr-adevăr, se pare că a avut loc un divorț între personalitatea omului și trupul său. Pentru cei mai mulți dintre moderni, trupul este cu puțin mai mult decât o mașinărie care poate fi reproiectată și accesorizată după bunul plac.

Mentalitatea aceasta ajunge la paroxism în confuzia sexuală a zilelor noastre. Este un fel de dualism gnostic apărut brusc, în care „identitatea” cuiva este ceva separat de trup. Și așa ajungem la ideea că cineva poate fi o femeie blocată într-un trup bărbătesc, un bărbat într-un trup femeiesc, sau orice altă categorie din peste 50 de variante fluide de „sex” (vezi Facebook).

Nimic nu poate fi mai clar decât sexul nostru, așa cum trupul nostru îl indică. Suntem bărbați sau femei. Dar pentru mulți moderni, trupurile nu au nimic de transmis, și nimic de revelat despre sinele nostru.

Încercați să spuneți unui suporter al „transgenderismului” că o persoană este evident bărbat sau femeie, așa cum structura corpului o arată. Răspunsul obișnuit este o privire goală, urmat de insistența cum că trupul nu are niciun cuvânt de spus. Importante ar fi numai sentimentele și atracția.

Același scenariu are loc și în timpul conversațiilor cu cei care sprijină mișcarea homosexualilor, dacă le-am spune că designul trupurilor lor ne dovedește faptul că actul intim homosexual ar fi greșit, și că organele trupurilor nu se „potrivesc”.

Este un dualism gnostic pur, un divorț complet al personalității de trup. Contează doar sentimentele, atracțiile și ceea ce credem despre ele. Trupul este nerelevant. În cultura noastră, avem sentimente atât de elevate încât se pare că ne-am pierdut rațiunea. Într-adevăr, dacă cineva care ar fi trăit doar cu zece ani – nu vorbim de cincizeci – în urmă ar ateriza în timpurile noastre, ar trage concluzia că ne-am pierdut mințile și că ne înșelăm pe noi înșine, refuzând să acceptăm realitatea evidentă dinaintea noastră.

Călătorul în timp, ne-afectat de erorile noastre de judecată, ar trage concluzia dictată de bunul simț, că dacă un bărbat s-ar crede femeie, ar avea nevoie de un tratament psihologic. Ar mai spune că acel bărbat ar avea nevoie de sprijinul nostru, și nu de încurajarea noastră de a continua în această minciună. Călătorul ar fi surprins de înșelăciunea colectivă a culturii noastre, care la scară atât de mare aprobă și chiar sărbătorește o asemenea confuzie tristă.

Iată-ne vorbind de cultura noastră. Am ajuns într-o fază atât de joasă, încât legile legate de utilizarea toaletelor au ajuns în diferite faze de dezbatere in statele americane. Prin ele se vor reglementa obligativitatea persoanelor de a folosi toaletele care se potrivesc „genului” biologic (numeam aceasta pe vremuri sexul cuiva). Acum cinci ani nu ar fi fost nevoie de o asemenea încercare de legiferare, pentru că ținea de bunul simț. Dar reacția împotriva acestor legi a dus la boicotări și manifestații.

Cum s-a întâmplat ca atâtea persoane să se fi pierdut atât de repede?

Multe se reduc la politica identității, și a felului de „a fi fost născut astfel”. În cultura noastră există este acceptată de la sine ideea că oamenii care simt o atracție față de personalele de același sex, sau care simt că ar avea un sex diferit decât cel definit biologic, nu doar că au fost născuți astfel, dar că aceea este chiar identitatea lor intimă: „Asta sunt eu. Așa sunt eu.”

Serios? De ce ar fi identitatea ta cea mai profindă atracția sexuală? De ce ar fi disocierea ta sexuală cea mai profundă identitate a ta? De ce ar fi mai importante atracțiile tale sexuale sau sentimentele tale decât faptul că ești un electrician sau profesor, sau că te pricepi la muzică, sau bărbat sau femeie biologic, sau, îndrăznesc să spun, un copil al lui Dumnezeu?

Bine ați venit în lumea politicilor identitare. Această noțiune, că „Eu sunt X, și aceasta este identitatea mea profundă” este prezentată ca fiind o poziție inatacabilă. Dacă dumneavoastră, sau eu, punem la îndoială un anumit comportament, suntem acuzați că am pune la îndoială însăși identitatea acelei persoane, care de cele mai multe ori susține, că „Dumnezeu m-a făcut așa”. Regula cea mai importantă spune că nu aveți voie să vă îndoiți de „identitatea” altor persoane, sau de faptul că ei susțin că atracția manifestată le definește identitatea.

Totul devine urât. Datorită acestui fapt, mulți oameni de bună credință se simt rușinați să accepte anumite patologii. O persoană, să îi spunem Bob, s-ar putea să participe la o reuniune de familie, și să afle că fratele său John a devenit o femeie pe nume Jessica. Dar Bob poate fi considerat un personaj negativ dacă nu intră în joc. Lui Bob nu i se va permite să fie supărat pe fratele său pentru că acesta, îmbrăcat ca o femeie, vrea să i se spună Jessica. Sentimentele lui Bob nu au nicio valoare, ceea ce contează e numai identitatea lui John/Jessica. Astfel, o identitate care își are rădăcinile, în acest caz, în sentimente și îndepărtare de realitate poate să anuleze adevărata realitate, doar pentru că John/Jessica așa vrea, și pentru că va fi foarte supărat dacă cineva nu îi respectă identitatea.

În plus, mulți susțin cu seriozitate că o femeie nu ar trebui să se supere, și nici să îi fie teamă, dacă unui bărbat i se permite să intre în toaleta, dușul sau vestiarul în care se află, dacă acesta „simte” că este femeie. Sentimentele și frica femeii din duș nu sunt protejate, ci numai ale lui, și dacă ea ar protesta, ar fi considerată bigotă. Și a jignit nu numai pe acel bărbat (care, în mod ciudat, se auto-consideră femeie), ci pe toată comunitatea unită prin identificarea cu o nișă care se îngustează și se hiper-definește continuu.

Acesta este punctul în care am ajuns. Mai mult ca oricând avem nevoie de o teologie și de o filosofie a trupului corecte, care să ia în serios trupul ca revelație de la Dumnezeu. Este clar că oamenii sunt de două tipuri, bărbați și femei, iar uniunea sexuală are un scop foarte bine definit, prin felul în care suntem construiți. Hermafroditismul, extrem de rar, este un defect din naștere, o anomalie.

Nu putem fi reduși doar la trupurile noastre, dar nici doar la sufletele sau sentimentele, atracțiile sau gândurile noastre. Suntem persoane în carne și oase. Nu doar că avem trup, ci noi suntem trupuri. Simplul fapt că putem face o distincție între trup și suflet nu înseamnă că le putem separa. Doar pentru că putem observa o distincție între căldura și lumina emanată de o flacără nu înseamnă că putem așeza căldura într-un loc, și lumina într-un altul. Ele nu pot fi separate – sunt unite, și ele vor rămâne așa. La fel se întâmplă și cu trupul și sufletul.

Corpul poartă o informație legată de diferența sexuală, pe care nu putem să nu o luăm în seamă. A considera o persoană de sex masculin o femeie este o înșelare. Nicio operație, haine sau legi legate de utilizarea toaletelor nu va schimba această realitate.

John nu va putea fi niciodată Jessica. Trupul este o revelație care nu poate fi schimbată.
Articol apărut inițial la adresa: http://www.ncregister.com/site/article/our-bodies-reveal-things-about-god-and-his-creation/#ixzz4CIDfRAUr

și publicat cu permisiunea editorilor.

Imaginea: Ioan Botezătorul, pictură de Tizian, 1540.