Încalcă Israelul legile internaţionale?

 

14 decembrie 2015 de Gerald McDermott

Încalcă Israelul legile internaţionale?

S-a menţionat deseori că ocupaţia continuă a Israelului pe Zona de Vest reprezintă încălcarea legilor internaţionale – în special a Rezoluţie Națiunilor Unite 242. Aşa să fie?

Potrivit acestei rezoluţii, retragerea Israelului s-ar petrece în contextul recunoaşterii reciproce a dreptului său de a exista şi ajustărilor teritoriale pentru asigurarea graniţelor sigure. S-a ordonat retragerea din „teritorii”, dar nu din „acele teritorii”. Atât Arthur Goldberg cât şi Lord Carrington, autorii principali ai acestei rezoluţii, au susţinut că termenul „acele”a fost omis cu intenţie deoarece nu se doreşte ca Israelul să înapoieze toate teritoriile, din moment ce unele teritorii sunt necesare în vederea asigurării graniţelor sigure.

În ciuda faptului că majoritatea statelor arabe au refuzat să recunoască dreptul Israelului de a exista (o condiţie a rezoluţiei 242), Israelul a implementat principiile rezoluţiei de trei ori. Când Egiptul a renunţat la pretenţiile de război în 1979, Israelul a înapoiat Sinai. Când Iordania a semnat acordul de pace, Israelul a dat înapoi teritoriile cerute de Iordania. Apoi, în septembrie 2005, Israelul s-a retras unilateral din Gaza, doar pentru a fi victima unor noi atacuri asupra civililor, atacuri lansate de pe acel teritoriu.

Trebuie astfel respinsă acuzaţia ocupaţiei ilegale. Israelul a făcut eforturi repetate de respectare a stipulărilor Națiunilor Unite în ceea ce priveşte teritoriile, în timp ce vecinii arabi n-au depus niciun efort în acest sens.

Când palestinienii au părut să accepte dreptul Israelului de a exista, în timpul negocierilor de la Oslo, Israelul a renunţat la controlul asupra marilor oraşe de pe Zona de Vest în favoarea Autorităţii Palestiniene (AP). Dar când AP a susţinut atacurile teroriste ce-au avut ca ţintă cetăţenii Israelului în 2000, Israelul a preluat din nou controlul asupra acelor oraşe. În acelaşi an Israelul s-a oferit să renunţe la 92% din Zona de Vest, ofertă pe care unii au refuzat-o cum că n-ar fi destul de generoasă din moment ce acel teritoriu n-a aparţinut de la bun început Israelului.

Totuşi evreii au trăit în vechea Samaria (Zona de Vest) mai bine de trei mii de ani. Iordanul renunţase unilateral la orice pretenţie asupra acestei zone în 1988 şi i-a dat Israelului drepturi legale. Mulţi anti-sionişti au sugerat că evreii ar trebui să părăsească în totalitate Ţărmul de Vest în favoarea Palestinienilor. Acest lucru este la fel de nerezonabil ca şi insistenţa ca arabii să aibă dreptul de a ocupa Iudea sau Galileea. Cu toate acestea evreii sunt încântaţi să trăiască alături de două milioane de cetăţeni arabi israeliţi în Iudeea şi Galilea. În plus, cărei ţară i s-a mai cerut să renunţe la teritoriul pe care l-a câştigat într-un război defensiv? Oare germanii care au fost obligaţi să se mute din Koenigsberg cer şi fac demersuri pentru ca oraşul german să le fie înapoiat de către ruşii victorioşi?

Criticii „ocupaţiei” susţin de asemenea că aşezările de pe Zona de Vest violează articolul 49 al celei de-a patra Convenţii de la Geneva. Acest lucru este ironic, având în vedere că această Convenţie a fost adoptată tocmai pentru a preveni crimele deportărilor naziste ale evreilor în lagărele morţii. Articolul interzice „transferuri individuale sau în masă, precum şi deportarea persoanelor protejate de pe teritoriile ocupate pe teritoriul Puterii Ocupante sau în oricare altă ţară, ocupată sau nu”. Dar niciun israelian nu este deportat împotriva voinţei sale – aceştia se mută de bună voie; şi niciun palestinian arab nu este deportat sau transferat. Aşezările legale, care ocupă 3% din Zona de Vest, au fost ridicate cu acordul arabilor.

În plus, Articolul se referă la un  „Tratat” cu drept suveran asupra teritoriului. Zona de Vest nu aparţine unei puteri semnatare ci, după cum a afirmat Eugene Rostow în articolul din 1990, „parte nealocată a Mandatului Britanic”. „Linia verde” care determină graniţe importante în Zona de Vest a fost, pur şi simplu, linia de după încetarea focului la sfârşitul războiului din 1948-49 dintre arabi şi noul stat evreiesc. Conform Armistiţiului din 1949 liniile de demarcaţie „nu trebuie înţelese sub nicio formă” ca „graniţe politice sau teritoriale”. Adevăratele graniţe vor fi stabilite doar odată cu „rezolvarea paşnică a problemei Palestinei”. În anii ce-au urmat, Iordania s-a mutat în Zona de Vest fără nicio aprobare internaţională sau recunoaştere oficială, după care s-a retras, dar numai după ce a atacat Israelul în 1967 şi a fost înfrântă.

Pentru a înţelege proporţiile acestor fapte va trebui să ne amintim următoarele. Conform Tratatului de la San Remo din 1920, cei ce-au ieşit victorioşi din Primul Război Mondial au creat un teritoriu numit „Palestina” format din ceea ce numim în prezent Iordania, Israel, Zona de Vest şi Gaza. Acest teritoriu reprezenta 1% din fostul Imperiu Otoman, din care 99% a fost transferat, în cele din urmă, către statele suverane cu populaţii majoritare de arabi şi turci. În 1922 Liga Naţiunilor a stipulat în Mandatul Palestina „aşezări evreieşti apropiate” pe teritoriul de la vest de râul Iordan, inclusiv în ceea ce numim astăzi Zona de Vest. În acelaşi an, Marea Britanie a creat noua ţară arabă numită Iordania, ceea ce a însemnat că Anglia a dat trei pătrimi din Mandat arabilor şi o pătrime evreilor. Zona de Vest făcea parte din această singură pătrime. Mandatul nu a fost anulat şi este valabil şi în prezent.

Recent, Uniunea Europeană a susţinut, încă odată, că israelienii violează legile internaţionale și datorită acestui fapt UE a sugerat necesitatea inscripționării locului de fabricație pe produsele din Zona de Vest aparţinând companiilor Israeliene. Asta este ipocrizie pe faţă.

Articol apărut inițial la adresa http://www.patheos.com/blogs/northamptonseminar/2015/12/14/does-israel-violate-international-law/ , și publicat cu permisiunea autorului.

Fotografia: freeimages.com, Roi Sabarov