Atraşi de frumuseţe, nu obligaţi de datorie: Surprinzătorul Jonathan Edwards

Când eram elev de liceu în New York unul dintre profesori m-a dus la un muzeu de artă. În timp ce profesorul meu admira cu iubire şi plăcere tablou după tablou, eu mă uitam la ceas. Am văzut aceleaşi tablouri ca şi profesorul meu, dar nu le-am văzut frumuseţea. N-am putut s-o văd din cauză că mintea şi sufletul meu nu aveau capacitatea de a vedea şi de a se bucura de frumuseţea artei. Aveam ochi, dar nu puteam vedea.

Gerald McDermott, 3Oct 2015

Majoritatea americanilor îl ştiu pe Jonathan Edwards (1703-1758), dacă îl ştiu, ca fiind predicatorul a „Sinners in the Hands of an Angry God.”  Mulţi consideră că nu este doar intimidant, ci şi dezgustător, deoarece îl înfăţişează pe Dumnezeul mânios oferind detalii dureros de imaginat.

Modul în care Edwards percepe lucrurile nu este ceva nou. Harriet Beecher Stowe s-a plâns că predicile lui Edwards despre suferinţă şi păcat sunt „poezie rafinată a torturii”.

După ce-a stat treaz o noapte întreagă să citească teoria lui Edwards referitoare la vrerea lui Dumnezeu, Mark Twain a spus că „Dumnezeul lui Edwards străluceşte roşu, hidos înconjurat de focurile iadului şi ornamentele corespunzătoare acestora. Jur că mi-a fost ruşine de o asemenea companie”.

Puţini americani ştiu că Edwards a fost de fapt obsedat nu de mânia lui Dumnezeu, ci de frumuseţea Lui.

De fapt, istoricul care s-a ocupat de estetica teologică, Patrick Sherry, a demonstrat că Edwards s-a concentrat pe frumuseţea teologiei mai mult decât oricine altcineva în toată istoria gândirii creştine, inclusiv Augustin şi (catolicul suedez din secolul XX) Hans Urs von Balthasar.

De asemenea, majoritatea americanilor ar fi surprinşi să afle că Edwards a fost cel mai mare filozof al Americii, înainte de secolul XX. O dovadă a importanţei sale o reprezintă ediţia publicată de Yale University Press care-i critica lucrările; această ediţie conţine 73 volume, majoritatea având între 400 şi  800 de pagini. O altă dovadă a importanţei lui Edwards este Encyclopedia of the American Religious Experience formată din 3 volume şi care conţine mai multe referinţe la Edwards decât la orice altă personalitate.

Acestea sunt o parte din motivele pentru care Edwards este recunoscut ca cel mai mare teolog american. Cu mai bine de 25 de ani în urmă teologul luteran Robert Jenson a publicat la Oxford University Press monografia intitulată America’s Theologian.  Cel mai apropiat concurent a lui Edwards la acest titlu, H. Richard Niebhr, a mărturisit că-i era foarte îndatorat lui Edwards şi considera că munca lui nu înseamnă decât extinderea perspectivei edwardiane.

Edwards despre frumuseţe

Edwards considera că esenţa experienţei religioase este să fii copleşit de o licărire a frumuseţii lui Dumnezeu, să fii atras spre gloria perfecţiunii Sale şi de simţul iubirii irezistibile. Acesta a argumentat că Scripturile descriu adesea cunoaşterea regenerării ca pe un fel de a vedea.

A citat această afirmaţie din 1 Ioan, „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” şi „cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu”(1 Ioan 3.6; 3 Ioan 11).  Le-a amintit cititorilor că Iisus a spus „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă” (Ioan 9.39).

Dar ce văd sfinţii?  Răspunsul, potrivit lui Edwards, este că ei văd gloria sau frumuseţea lucrurilor divine – pe care Biblia le numeşte „podoabe sfinte” (Ps 29.2; 96.9). Aceasta este frumuseţea, a insistat el, care face ca persoana lui Iisus să fie atât de răpitor de frumoasă încât să atragă inimile a miliarde de oameni către El, timp de mii de ani.

Diavolul şi cei damnaţi, a adăugat el, văd sfinţenia lui Dumnezeu, dar nu văd podoabele sfinte.

Poate vă întrebaţi cum este posibil aşa ceva. Permiteţi-mi să încerc să vă ofer o explicaţie. Când eram elev de liceu în New York unul dintre profesori m-a dus la un muzeu de artă. În timp ce profesorul meu admira cu iubire şi plăcere tablou după tablou, eu mă uitam la ceas. Am văzut aceleaşi tablouri ca şi profesorul meu, dar nu le-am văzut frumuseţea. N-am putut s-o văd din cauză că mintea şi sufletul meu nu aeau capacitatea de a vedea şi de a se bucura de frumuseţea artei. Aveam ochi, dar nu puteam vedea.

Helen Keller a orbit şi a amuţit la doi ani; cu toate acestea ea putea vedea şi auzi frumuseţea din jur.

A spus:

Eu, care nu pot vedea, sunt interesată de sute de lucruri doar prin simpla atingere. Pot simţi simetria delicată a frunzei. Mângâi afectuos asprimea scoarţei de copac argintie sau scoarţa dură a pinului. Simt textura încântător de mătăsoasă a unei flori şi-i descopăr convoluţiile, astfel văzând, câte puţin din miracolul naturii. Ocazional, dacă sunt norocoasă, când pun mâna blând pe câte un copăcel, pot simţi vibraţiile ce provin de la păsările care cântă.

„Uneori inima mea strigă dorindu-şi să vadă toatea ceste lucruri.  Dar dacă pot resimţi atât de multă plăcere prin simpla atingere, câtă frumuseţe aş putea oare simţi văzându-le?

“Şi totuşi cei care au ochi se pare că văd puţine. Aceştia iau de-a gata panorama culorilor şi acţiunilor din lume. Este mare păcat că, în lumea luminii, darul văzului este folosit doar ca simplă convenienţă şi nu ca mijloc de a percepe întregul”.

Edwards ar spune că a vedea frumuseţea lui Iisus Hristos şi gloria mântuirii este comparabil cu văzul pe care îl avea Helen Keller.  Oamenii fără Spirit nu văd gloria lui Dumnezeu şi a lui Hristos pentru că nu pot. Ochii lor n-au fost deschişi frumuseţii divine, aşa că n-o pot vedea şi nici nu se pot bucura de ea, la fel cum mulţi oameni nu sunt capabili să vadâ frumuseţea care-i înconjoară.

Edwards descrie această experienţă ca atunci când ai avea al şaselea simţ: simţul frumuseţii, gloriei şi iubirii lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a făcut pe Edwards atât de atractiv, în ultimii şaizeci de ani, din ceea ce s-a numit „renaşterea edwardiană”. Este o parte din motivul pentru care Joseph Conforti l-a numit pe Edwards „balena albă”a istoriei religioase americane – misterul încântător care i-a atras până şi pe atei precum istoricul de la Harvard, Perry Miller şi istoricul de la Berkley, Henry May.

George Marsden, istoricul de la Notre-Dame, afirma că ceea ce-i atrage pe mulţi la frumuseţea concepută de Edwards este perspectiva sa religioasă: pentru Edwards „realitatea creată este ca o explozie chintesenţială de lumină cauzată de soarele iubirii trinităţii lui Dumnezeu”.

Aş adăuga faptul că, pentru Edwards, lumea este plină de frumos, deoarece frumuseţea şi lumina reprezintă esenţa Creatorului său. Ascultaţi cuvintele lirice ale lui Edwards:

Dumnezeu este sursa şi fântâna tuturor fiinţelor şi frumuseţii din care toate s-au născut perfect şi de care toate depind într-o manieră absolută şi perfectă; căruia prin care şi pentru care există fiinţele şi perfecţiunea; şi a cărui fiinţă şi frumuseţe reprezintă suma şi înţelegerea existenţei şi excelenţei: fântâna şi înţelegerea luminii şi strălucirii zilei reprezintă şi mai mult de atât.

Edwards merge mai departe şi face legătura dintre frumuseţea lumii şi frumuseţea Creatorului: „Toată frumuseţea creaţiei este reflexia razelor difuze ale Fiinţei în deplinătatea strălucirii şi gloriei Sale”.

Astfel pentru Edwards frumuseţea pământească vine de la Dumnezeu, mai exact din frumuseţea Sfintei Treimi, în cadrul căreia trei Persoane diferite se iubesc una pe cealaltă dând naştere unei armonii glorioase a diferenţelor.

Indiferent dacă Helen Keller cunoaştea, sau nu, frumuseţea Sfintei Treimi, ea a văzut-o în natură. Acest lucru îl vede fiecare fiinţă în puterea oceanului care loveşte plaja în timpul furtunii, în stelele şi nebuloasele galaxiilor pe cerul senin al nopţii, sau în minunile complicatelor celule privite prin microscop.

A fost odată un bărbat tânăr şi disperat, în căutarea lui Dumnezeu. El a mers la un bătrân care locuia într-o casă pe plajă şi l-a întrebat: „Bătrâne, cum Îl pot vedea pe Dumnezeu?” Bătrânul, care-L cunoştea pe Dumnezeu aşa cum puţini oameni L-au putut  cunoaşte, s-a gândit îndelung la întrebarea tânărului. În cele din urmă, i-a răspuns cu seninătate: „Tinere, nu cred că te pot ajuta. Vezi tu, eu am altă problemă. Eu nu pot să nu-L văd”.

 

Frumuseţea ca şi consimţământ al Existenţei în general.

Să privim mai în detaliu ce a însemnat frumuseţea pentru Edwards: consimţământul Existenţei în general (termen pe care l-a folosit pentru întreaga realitate aflată în acelaşi timp întru Domnul, dar şi separat de El). Să ne gândim la acest consimţământ ca la fiecare parte a creaţiei care spune „Da” realităţii. Până şi lucrurile neînsufleţite fac asta. O piatră în cădere „ascultă” de legile gravitaţiei, spunând „Da”. Căprioara care fuge sprintenă pe câmp spune „Da” Creatorului, făcând ceea ce-a lăsat-o El să facă.

Edward foloseşte o altă imagine pentru a înfăţişa frumuseţea, afirmând că aceasta manifestă „proporţia” care determină „armonie” între lucrurile diferite. Această armonie este modelul care-i încântă pe cei care-o observă. Prin armonie se referă nu doar la armonia simetrică pe care o vedem într-o grădină franţuzească de la Versailles, ci şi la armonia asimetrică pe care o putem admira într-o grădină japoneză. Până şi disproporţia este parte dintr-o armonie superioară a proporţiilor – ca o coardă de jazz care de una singură sună disonant, dar se potriveşte perfect într-un grup de coarde.

Cel mai frumos model, dintre toate, şi prin urmare modelul consimţământului şi armoniei este iubirea lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Treimi. Prin aceasta Edwards face referire la consimţământul plin de iubire al fiecăreia dintre Persoane, întru voinţa şi gloria celorlalte două şi, prin urmare, crearea Sfintei Treimi ca model de creaţie. Pentru aceasta a fost nevoie de suferinţa infinită a unei fiinţe umane, întru mântuirea oamenilor pierduţi.

Totuşi, doar Dumnezeu poate suferi infinit, după cum a argumentat Anselm şi mai apoi Edwards. Suferinţa a trebuit îndurată de o fiinţă umană deoarece reprezenta pedeapsa pentru păcatele oamenilor. De aceea mediatorul trebuia să fie un Dumnezeu – om, a doua Persoană acceptată de  Sfânta Treime.

Acest consimţământ, a menţionat Edwards, implică paradoxuri uimitoare. A combinat nemurirea divină cu grija pentru oamenii muritori. A reprezentat unirea măreţiei infinite cu grija infinită. Dreptatea infinită a devenit cumva milostenie infinită. Măreţia infinită a fost afişată ca blândeţe fără margini. Gândiţi-vă la aceasta, a sugerat Edwards: Dumnezeul infinit al cosmosului, Regele regilor şi Domnul domnilor S-a născut într-un hambar, S-a lăsat scuipat, batjocorit şi răstignit pe o cruce, între doi hoţi.

Atracţie şi nu teamă

Când am intrat, pentru prima dată, în contact cu felul în care Edwards descrie frumuseţea lui Dumnezeu, mi-am schimbat perspectiva asupra Domnului. Mi-am dat seama că nu are grijă de noi din datorie, ci din frumuseţe; nu prin teamă, ci prin atracţie infinită.

Îmi place felul în care muzica frumoasă şi lucrările de artă ne atrag din ce în ce mai aproape. Odată ce-am auzit şi am văzut frumuseţea lor, vrem din ce în ce mai mult. Când vine vorba de artă frumoasă ori de muzică şi avem ochi şi urechi să vedem şi să auzim, ne simţim depăşiţi şi absorbiţi de frumuseţe – într-atât încât uităm uneori de noi înşine şi suntem atraşi de frumuseţea din exteriorul nostru.

Aceasta este descrierea pe care a dat-o Edwards adevăratei experienţe religioase. Este ceea ce ne determină să renunţăm la iubirea de sine ca principiu general al vieţilor noastre şi să ne întoarcem către iubirea lui Dumnezeu. Ne simţim obligaţi, deşi nu ne constrânge nimeni. Suntem atraşi inevitabil de ea.

Implicaţii

Perspectiva frumuseţii lui Dumnezeu are implicaţii în toate dimensiunile vieţii creştine. De exemplu, convertirea nu înseamnă doar să ne facem datoria de a ne supune Creatorului, ci şi să vedem frumuseţea şi iubirea infinită a lui Iisus Hristos.

Înseamnă că harul nu reprezintă doar ajutor supranatural pentru a face ceea ce trebuie, ci ne ajută să vedem, din ce în ce mai bine, frumuseţea şi puterea lui Dumnezeu – ca şi când am pătrunde, din ce în ce mai adânc, într-o celulă folosindu-ne de puterea crescândă a microscopului şi am vedea, din ce în ce mai multe, din detaliile şi complexităţile sale.

Perceperea frumuseţii lui Dumnezeu înseamnă şi că ideea de comunitate capătă noi înţelesuri. Dacă sursa frumuseţii este Sfânta Treime atunci frumuseţea lui Dumnezeu înseamnă relaţia. De fapt, Dumnezeu este relaţie. Să-l simţi pe Dumnezeu înseamnă să participi la viaţa Sfintei Treimi. Dacă Dumnezeu îşi arată frumuseţea în propria comunitate formată din Persoane atunci şi noi trebuie să experimentăm şi să arătăm frumuseţea lui Dumnezeu în sânul Bisericii care, în sine, reprezintă participarea la comunitatea Sfintei Treimi, din cauză că reprezintă Trupul lui Hristos.

Aceasta oferă un alt înţeles artelor. Toate darurile culturale – muzica, literatura, dramaturgia, artele frumoase – pot fi considerate reflexii ale razelor transmise de frumuseţea divină. Astfel, de exemplu, putem afirma că, în ciuda defectelor sale morale şi miopiei fizice, Mozart ne-a oferit experienţa muzicii din rai. Muzica frumoasă poartă cu sine o parte din frumuseţea lui Dumnezeu, fără să conteze că cei care au compus-o nu au experimentat, întru totul, frumuseţea Dumnezeului Întreit.

Perspectiva lui Edwards explică şi felul în care percepem dreptatea. Putem s-o vedem nu doar ca fidelitate faţă de un set de principii abstracte, ci ca viziune care ne apropie de frumuseţea divină a comunităţii Trinităţii. Într-o comunitate care reflectă comunitatea divină,  fiecare persoană se dăruieşte complet binelui celorlalţi,  reflectând astfel, cu bună ştiinţă sau nu, scopul Existenţei în general.

Astfel aplicarea justiţiei în lumea noastră decăzută şi plină de păcate înseamnă, printre altele, oglindirea frumuseţii divine în comunităţile oamenilor. În căutarea dreptăţii pentru alţii şi pentru propriile comunităţi, ne deschidem reflexiei frumuseţii Trinităţii ca să ne putem bucura de ea.

Am să închei cu două afirmaţii. Prima îi aparţine lui Edwards şi arată de ce viziunea frumuseţii este atât de importantă pentru teologie.  Ca răspuns la întrebarea ce-L face pe Dumnezeu Dumnezeu, acesta a scris:

Dumnezeu este Dumnezeu, diferit de toate celelalte fiinţe şi superior lor datorită frumuseţii divine, diferită de orice altă frumuseţe… Aceasta este frumuseţea Tatălui şi divinitatea Divinităţii (dacă pot să mă exprim aşa), binele din Fântâna infinită a Binelui fără de care însuşi Dumnezeu (dacă asta ar fi posibil) ar fi un rău infinit.

A doua afirmaţie îi aparţine teologului de la Princeton, San Lee, care a încercat să rezume, într-o propoziţie, felul în care Edwards a perceput viaţa întru Domnul.

Să cunoști şi să iubești pe Dumnezeu înseamnă să cunoşti şi să iubeşti frumuseţea lui Dumnezeu, să cunoşti natura lumii şi iubirea pentru lume ca imagine a frumuseţii lui Dumnezeu.

 

Gerald McDermott, Chair of Divinity în biserica Anglicană la Beeson, este autorul sau editorul a şase cărţi scrise despre Jonathan Edwards.  Ultima sa carte este The Other Jonathan Edwards  (University of Massachusetts Press).

 

Articol apărut inițial la adresa: http://www.beesondivinity.com/assets/1346/beeson_magazine_2016.pdf . Tradus cu permisiunea www.beesondivinity.com.