Pentru educația inutilă

Peter J. Leithart

Într-un eseu scris în timpul celui de-al doilea război mondial, CS Lewis a ridicat problema învățării pe timp de război. Care era rostul cunoașterii arcane* (secrete, misterioase, n. trad.) în timp ce lumea intra în jurul lui în colaps? Nu e un fel de a cânta la un instrument muzical, în timp ce Roma arde? Deoarece predau la un colegiu creștin de arte liberale, această întrebare este la fel de marcantă pentru mine astăzi, ca pe vremea când a fost pusă de Lewis. Suntem, dacă dăm crezare pundiților și sociologilor, în toiul unei bătălii pentru inima societății și moralei americane, un „război cultural” de care depinde viitorul Americii. Dar în toiul acestei bătălii, profesorii și studenții colegiului unde lucrez se dedică studierii cărților vechi, poeziei, istoriei și teolgiei. De ce nu facem mai mult pentru salvarea Americii?

Un răspuns ar putea fi că studiul sârguincios al clasicilor ne oferă înțelepciunea cu care ne putem implica mult mai eficient în bătăliile culturale. Acest argument ar putea fi folosit, dar nu ar fi convingător, de vreme ce învățații se bucură de notorietatea de a fi neîndemânatici în conflictele politice din lumea reală. Alții ar putea argumenta prin faptul că expunerea la tot ceea ce este mai bun din ceea ce s-a spus sau s-a gândit va ajuta lumea să își formeze virtuți morale și civice. Dar dacă am învățat ceva în secolul douăzeci, este faptul că cea mai rafinată muzică sau poezie poate coexista într-un mod pașnic cu brutalitatea inimaginabilă.

Nu, nu trebuie să răspundem acestor critici căutând o utilizare a artelor liberale. De fapt, apărând utilitatea artelor liberale înseamnă să acceptăm standardele criticilor noștri, și anume criteriile care evaluează orice preocupare umană prin utilitatea sa economică, politică sau personală. Dacă facem acest lucru, vom pierde argumentul înainte să începem. Trebuie să recunoștem că artele liberale sunt, conform standardelor normale, inutile.

Dar trebuie să mergem mai departe decât doar să cedăm: trebuie să și sărbătorim această inutilitate. Lewis subliniază că există întotdeauna o criză, un  anume semnal de alarmă care ne atrage atenția; întotdeauna vor fi un milion de motive importante pentru a nu-l citi pe Homer. Și totuși îl citim pe Homer pentru că nu suntem creaturi al căror comportament este ghidat doar de criteriul acru al utilității. Suntem creați după chipul lui Dumnezeu, care a creat lucruri de care nu are nevoie, lucruri care nu Îi sunt folositoare. Si imitând excesele Sale, cântăm sau recităm poezie și spunem povestiri – și organizăm colegii de arte liberale  pentru ca alții să facă acest lucru împreună cu noi. Artele liberale sunt la fel de inutile ca o față de masă, sau ca o cravată de mătase, sau ca sarea și piperul, sau ca jocul de golf. Inutile ca orice lucru care face ca viața să fie bogată și extraordinară. Nu trebuie să ne rușinăm de inutilitatea artelor liberale, pentru că, făcând lucruri de care nu avem nevoie, sau făcând lucruri de care nu ne vom folosi niciodată, este parte a slavei de a fi fost creați după chipul infinit de creativ al lui Dumnezeu.

Educația în artele liberale, în mod specific, este inutilă în sensul că indiferent de cât de mult progresăm, suntem totuși întotdeauna începători. Studenții de la colegiul meu petrec patru ani de zile citind mii de pagini de istorie, teologie și literatură, învățând logica și retorica, greaca, latina, și în anumite cazuri, ebraica. În ciuda acestui efort și timp investite, reușesc să citească doar o mică fracțiune a unei fracțiuni dintr-o fracțiune a ceea ce ar trebui citit, și cunosc un și mai mic procentaj din ceea ce ar trebui cunoscut. Dacă au o fărâmă de mândrie pentru realizările lor, atunci studenții noștri nu au învățat nimic. Dacă se consideră maeștri într-un anumit domeniu, cu siguranță că nu le-a reușit atingerea măiestriei în niciun lucru util. Probabil că aici vom afla una dintre caracteristicile care conferă utilitate artelor liberale. Cunoașterea  ne poate alimenta mândria, dar dacă este primită într-un mod corect, educația liberală poate genera cel puțin o virtute de vârf, și anume, pe cea a smereniei.

Dacă educația nu ar fi decât inițierea în artele liberale, aș putea să mă opresc aici, cântând psalmi anti-utilitari și imnuri și cântece spirituale, de acum și până la sfârșitul timpului. Dar colegiul unde predau se mai străduiește să fie ceva în plus: este, în primul rând, un colegiu creștin, în care fiecare curs predat este înrădăcinat în descoperirea lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Un colegiu care are drept scop, cu harul lui Dumnezeu, să vadă Cuvântul Său plantat și hrănit și udat ca să rodească bine, un colegiu care mărturisește că Iisus Hristos a fost înălțat mai presus de legi și autorități, puteri și domnii, chiar și deasupra artei și poeziei.

Acest factor suplimentar schimbă datele problemei. Deoarece urmărim mai presus de orice o dorință de cunoaștere a lui Dumnezeu și a Cuvântului Său, avem motive să sperăm că studenții noștri vor crește în înțelepciune, în timp ce Îl vor cunoaște pe Dumnezeu și înțelepciunea Sa. În acest context, și doar în acesta, artele liberale, însele, vor deveni ceea ce teologii mai bătrâni numeau ancillae theologiae (slujitorii teologiei), slujitori ai cunoașterii lui Dumnezeu. A preda istorie devine a preda despre marile fapte ale lui Dumnezeu; limbile sunt predate pentru ca studenții să înțeleagă mai bine Cuvântul care aduce viață; filosofia și științele provoacă mirarea înaintea creației lui Dumnezeu; studiem poezia ca să învățăm să citim Psalmii și Proverbele; învățăm să citim muzica și să cântăm, pentru a putea aduce jertfa  închinării. Studiile liberale pot să ia forma unor instrumente de închinare, la fel cum, pe vremuri, vechii evrei au dat o formă de cort sfânt aurului și bijuteriilor din Egipt.

Solomon a scris în Eclesiastul că totul este deșertăciune, și că această deșertăciune include și pe aceea de a scrie și de a te dedica cărților. Deșertăciunea de a te dedica artelor liberale nu este nici mai mare, nici mai mică decât orice altă activitate umană. Dar în ciuda faptului că este deșertăciune și abur,este totuși munca pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o, unora pentru un timp, iar altora pentru o viață de om. Și putem să ne bucurăm de ele în El, și de El în ele. „Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănînce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui, cu care se trudeşte supt soare, în toate zilele vieţii lui, pe cari i le- a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui. […] Căci nu se mai gîndeşte mult la scurtimea zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie.” (Eclesiastul 5:18, 20)

 

 

* the arcane – from Latin arca, signifying a chest in which something is locked away – describes both esoteric knowledge and the closed, clandestine groups that guard it.

Articol apărut inițial la adresa: http://www.firstthings.com/article/2000/11/for-useless-learning, și publicat cu permisiunea autorului.