Instituţia „radicalilor” în universitatea modernă

de Matthew J. Franck 12 . 15 . 15

 

În această toamnă se vor împlini patruzeci de ani de când am ajuns în campusul universităţii ca boboc. De atunci n-am mai părăsit academia. Am fost student şi apoi profesor în cadrul mai multor instituţii: colegiul de ştiinţe umaniste, universitatea de stat „Research I” care este mai mare decât un orăşel, ambiţioasa universitate urbană iezuită „în tradiţia catolică”, universitatea de stat „comprehensivă”, de nivel mediu, care s-a ocupat de educaţia multor generaţii de studenţi, impunătoarea instituţie Ivy League, până şi într-o universitate dintr-o capitală asiatică.

În aceste patru decenii s-au petrecut multe schimbări, iar eu le-am fost martor. Pe când eram student, puţini dintre noi aveau televizor sau maşină, dar şi mai puţini erau nevoiţi să muncească sau să facă împrumuturi la bancă pentru a-şi plăti studiile. Nu existau telefoane mobile, internet şi nici calculatoare personale. În acele timpuri distanţa de părinţi era foarte reală – nu existau părinţi „elicopter”, aşa cum sunt în prezent. Acest lucru a însemnat libertate faţă de constrângerile familiei și casei, și la bine şi la rău. Colapsul universităţilor din anii 1960 era pe atunci complet şi aceasta a însemnat incoerenţe de curriculum, cultura drogurilor şi triumful revoluţiei sexuale. (Cui nu-i place, la 17 ani, alăturarea cuvintelor „sexual” şi „revoluţie”?)

Astfel că anii mei de studenţie au însemnat o combinaţie între timp irosit, implicare în tot felul de activităţi extracurriculare, legarea de prietenii care la vremea aceea îmi păreau foarte strânse, dar care s-au dovedit, în majoritatea cazurilor (nu în toate), a fi de scurtă durată. Perioada respectivă a însemnat rătăcirea printr-un deşert spiritual din care am ieşit, după mulţi ani, cu o sete extraordinară. Dar, printre toate acestea, anii respectivi au însemnat şi adevărate descoperiri intelectuale. Au fost patru ani de eros sub diferite forme, de jos în sus. M-am distrat atât de mult încât am ratat înscrierile la Carter. N-a fost o pierdere foarte mare, dar, chiar şi în prezent mi se pare ciudat, din moment ce specializarea mea erau ştiinţele politice.

Dacă educație cauţi, lucru valabil şi atunci şi acum, atunci o poţi găsi, iar eu am găsit-o sub mentoratul tolerant al unui adevărat profesor care trata gânditorii din trecut ca pe persoane de la care ai ce învăţa, şi nu doar ca pe niște oameni despre care trebuie să înveţi. Mi-a făcut cunoştinţă cu Platon, Rousseau, Federalistul, Tocqueville, Nietzsche şi alţii. Am avut un foarte mare noroc, lucru pentru care îi sunt recunoscător și după patruzeci de ani de atunci.

Fiind un om comod, am ales o carieră în domeniul academic, dat fiind că în acea perioadă n-am găsit nimic mai interesant. Astfel, am descoperit că studiile mele mi-au dezvoltat înclinaţii din ce în ce mai conservatoare din toate punctele de vedere. Intelectual, aceasta a însemnat urmarea înţelepciunii autorilor morţi ale căror cărţi s-au păstrat, şi care sunt cu mult mai antrenante decât orice lucrare aparţinând vreunui învăţat contemporan. Din punct de vedere moral şi practic sunt pro-viaţă, critic faţă de revoluţia sexuală, devotat demnităţii fiinţelor umane ca fiind creaturi egale, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – şi critic patriot al culturii americane şi al vieţii politice, prietenos faţă de pieţe, circumspect când vine vorba de utopianism, sceptic faţă de „experţi”şi încrezător în instinctele americanilor obişnuiţi, mai degrabă decât în gusturile rare ale colegilor mei profesori.

Din perspectivă universitară, conservatorismul m-a determinat să apăr Bărbaţi Europeni Albi Morţi ca fiind figuri preponderente (dar în niciun caz exclusive) în curriculum-ul umanist, şi nu datorită a ceea ce-au fost, ci pe baza lucrurilor pe care ni le-au transmis (cu emfază pe timpul trecut, în majoritatea cazurilor). Am ajuns să privesc cu suspiciune domeniile academice cu numele de „Studii X” – Feministe, de Mediu, de rasă, clasă socială, gen, pace – deoarece, aproape întotdeauna, acestea iau naştere din cele mai noi mofturi academice („competenţe”, „gândire critică”), sau din mania administratorului modern de a „plănui strategic”, făcându-şi liste, memo-uri şi planificând întâlniri.

Adevărata misiune a educaţiei superioare este să şlefuiască mintea şi sufletul oamenilor cu materiale destul de dure şi de abrazive încât să formeze ascuţişul intelectului, şi să contribuie la întărirea coloanei vertebrale a caracterului. Vieţile morale cotidiene ale studenţilor îi privește pe ei, dar universitatea modernă nu este responsabilă nici să ia măsuri clare împotriva evoluţiei umane, şi nici să îndoctrineze studenţii cu moralitatea la modă, în clasă ori în alte domenii ale vieţii de student.

Autobiografia de mai sus nu are ca scop stabilirea propriei mele bona fides; prin ea intenţionez să le transmit studenţilor din prezent că eu, şi puţinii ca mine din rândurile academice, reprezentăm diversitatea în cadrul unui campus modern. Noi suntem dizidenţii acţiunii de admitere şi angajare, criticii culturii combinate, apărătorii căsătoriei ca uniune dintre bărbat şi femeie, avocaţii sanctităţii vieţii de la concepere şi până la moartea survenită natural, cei care susţinem Constituţia, pentru civilizaţiile vestice, pentru credinţa creştină, pentru oamenii care cred că au mai mari şanse să se împlinească moral în Wal-Mart-ul local sau în stranele bisericii evanghelice din cartier, sau în plutonul din armată, decât în facultăţile şi administraţiile Ivy League sau Big Ten.

Noi, cei care constituim această minoritate, n-am avut niciodată un „spaţiu sigur” în campusuri. Nici n-avem nevoie de unul. Noi vrem să atragem studenţii să ni se alăture în căutarea adevărului despre lume şi despre noi înşine. Nu vrem ca studenţii să aibă aceleaşi opinii ca ale noastre, dar credem în existenţa adevărului, şi nu a „teoriilor” şi „paradigmelor” care se contrazic, ci în informaţiile pe care le avem la îndemână, teoretice şi practice, ştiinţifice şi morale, sociale şi estetice. Considerăm că prin raţiune putem înţelege aceste informaţii, şi, prin revelaţii, putem afla şi mai multe.

Nu respingem nicio întrebare – dar suntem dispuşi să condamnăm răul şi să cerem îndreptarea greşelilor, atunci când suntem siguri că există persoane care au avut de suferit (şi nu vorbesc doar despre simple „ofense”), sau când binele comun a fost pus în pericol.

Dacă noi, conservatorii, am avea conducerea universităţii moderne, s-ar înţelege potopul protestelor „radicale” studenţeşti. Până la urmă „îi judecăm pe ceilalţi”. Considerăm că preferinţele rasiale care-i implică pe unii dintre colegii şi studenţii noştri sunt nedrepte – ceea ce nu este acelaşi lucru cu obiecţiile faţă de prezenţa lor şi nici un atac la „identitatea” sau personalitatea lor. Considerăm că folosirea „recreaţională” de droguri, cultura campusului de consum al băuturilor alcoolice şi promiscuitatea sexuală nu sunt bune pentru studenţii noştri. De fapt, o parte din noi avem aceste opinii din cauză că noi înşine le-am experimentat. Credem că prea mulţi dintre colegii şi studenţii noştri se sustrag responsabilităţilor educaţiei superioar,e ocupându-se cu lucruri neserioase, fără niciun substrat intelectual. Vrem ca nimeni să nu aibă spaţii de siguranţă departe de nevoile (viața) minţii.

Dar noi nu suntem la conducere, şi n-am fost niciodată în ultima perioadă. Protestanţii studenţi din Mizzou, Yale, Amherst, Dartmouth, Caremont McKenna şi Princeton se revoltă împotriva unor reguli academice la stabilirea cărora noi n-am luat parte. Administratorii şi liderii universităţii moderne sunt cei care îşi învaţă studenţii că toate culturile merită acelaşi respect, dar că triumful progresivismului laic este inevitabil şi de dorit. Cei care resping toate adevărurile morale ca fiind jocuri de rol prea puţin mascate, ştiu că unele argumente morale referitoare la relaţia dintre oameni sunt de fapt „discursuri încărcate de ură”. Ei sunt siguri că libertatea autentică trebuie extinsă şi către legea care permite avorturile şi la fel de siguri sunt de faptul că acest proces este imposibil de aplicat din cauza „culturii violurilor” din campusul modern. Ei sunt de acord că tinerii bărbaţi care se consideră femei au dreptul la propriile sentimente şi merită să fie trataţi conform acestei credinţe, dar nu susţin drepturile femeilor şi bărbaţilor credincioşi cu principii tradiţionale, referitoare la moralitatea sexuală, de a-şi apăra aceste principii cu argumente raţionale. Susţinem beneficiile pedagogice ale diversităţii cu excepţia unui singur tip – cel intelectual – care ar trebui într-adevăr să conteze într-o universitate.

Nu sunt primul care a observat că protestanţii şi ţintele lor se merită unii pe alţii. Urmărirea protestelor a reprezentat un banchet de Schadenfreude (bucuria pentru necazul altuia, n.tr.), pe de o parte. Nu pot să piardă oare ambele părţi? Este gândul care-mi vine-n minte. Dar tentaţia de a reacţiona în acest mod trebuie respinsă.

Cererile studenţilor nu au nimic radical. Sunt cereri înaintate instituţiei, formulate de viitorii stâlpi ai instituţiei, cu scopul ca ea să devină şi mai puternică, decât este în prezent:

o şi mai mare diversitate superficială şi mai puţin predispusă la a răspunde întrebărilor din exterior;

mai dedicată sistemului de răsfăţ în grup, care sacrifică intelectul pentru satisfacerea dorinţei de putere;

mai devotată confortului fizic, psihologic şi emoţional al studenţilor decât pregătirii lor ca adulţi independenţi în gândire;

care să afirme şi mai mult stilul de viaţă libertin – umplerea constantă a coşurilor cu prezervative ţinute pe holurile căminelor, şi judecarea aspră şi nedreaptă a puţinilor nefericiţi care merg prea departe şi-i fac pe alţii să nu se mai simtă în siguranţă în procesul lipsit de bucuria de căutare a fericirii.

Atât de lipsite de radicalism sunt cererile acestor studenţi, încât nu sunt capabili să înţeleagă, nici măcar puţin, adevăratele cauze ale suferinţelor lor. Haideţi să vedem dacă le putem scoate, cumva, la lumină.

Să lăsăm la o parte ştiinţele naturale, care includ propriile tentaţii pentru aroganţa intelectuală, dar cel puţin să obţinem nişte rezultate viabile în alte sectoare importante din viaţa academiei – ştiinţele umaniste şi cele sociale definite în sens larg – care, din a doua jumătate a secolului douăzeci, au intrat în stare de criză. Ştiinţele umaniste, cu literatura în frunte, au devenit prizonierele teoriei superioare, politicii inferioare şi gustului mediocru. Teoria critică a supt viaţa din cele mai importante lucrări în domeniul artei şi literaturii; cererea ca ştiinţele umane să fie „relevante” pentru masele care se presupune că sunt „neglijate” a lipsit de sens normele culturale şi estetice rezultate din aceste opere; şi „cultura populară” a început să fie considerată demnă de studiat la fel ca orice cultură superioară.

Operele de artă şi literare au devenit „producţii culturale”, şi prin urmare obiecte „interogabile”(chestionabile), iar creatorii lor au încetat să mai fie subiecţi care ne vorbesc pe limba lor. Noţiunea că ştiinţele umane caută adevărul despre condiţia umană a scăpat vederii, nefiind apucată cu ambele mâini. Există oare ceva referitor la „condiţia umană” despre care se poate rosti „adevărul”? Studenţii au fost încurajaţi să pună la îndoială acest lucru şi, în multe dintre cazuri, chiar să respingă ideea.

Cât despre ştiinţele sociale, acestea au preluat îndemnul lui Max Weber de a fi „lipsite de valoare”, mulându-se pe ştiinţele naturale prin faptul că se ocupă de „fapte” şi resping normele morale din câmpul „valorilor” ca fiind nedemne de tratament raţional. În timp ce marii învăţaţi ai ştiinţelor sociale, în cercetările şi studiile lor, au făcut efortul (fără prea mare succes) de a implementa o ştiinţă adevărată şi neutră din punct de vedere moral a comportamentului uman, clasa ştiinţelor sociale a devenit scena reprezentărilor politice, în cel mai bun caz, şi a îndoctrinării ideologice, în cel mai rău caz. N-a fost, de fapt, o realizare ciudată sau surprinzătoare care să nu se potrivească ambiţiilor ştiinţifice ale disciplinei.

În clasă, disciplinele ce nu se pot evita când vine vorba despre ştiinţele sociale – bogăţia şi sărăcia, cei puternici şi cei lipsiţi de putere, libertatea şi constrângerea, legalitatea şi ilegalitatea, acceptarea şi respingerea socială – au o mare încărcătură morală. Dacă dogma de cercetare a disciplinelor este că dimensiunile morale ale subiecţilor nu reprezintă ceva ce poate fi analizat raţional, rezultatul nu va fi o ridicare din umeri detaşată, nihilismul „ultimului om” a lui Nietzsche. Bărbaţii şi femeile de douăzeci de ani nu sunt dispuşi să asculte asemenea lucruri plictisitoare. Dacă le lipsesc argumentele, dacă nu sunt instruiţi spre analiza raţională a problemelor morale, aceştia vor declanşa un conflict de voinţă, doar pe baza unor simple aflilieri pasionale.

Dar, afilierile nesusţinute de argumente sunt combustibil volatil. Iau foc dintr-un impuls – indiferent dacă este vorba despre un impuls emoţional personal referitor la situaţia etnică, sexuală sau culturală sau despre o simplă reacţie la situaţia reală sau nu a celorlalţi, fie că ne sunt apropiaţi fie că nu – persoane cu care tindem să ne identificăm. Cât despre profesori, parafrazându-l pe Leo Strauss, ei au dat bir cu fugiţii când Roma era în flăcări, şi se folosesc doar de scuza că nu şi-au dat seama că au dezertat şi nici că Roma ardea.

Când au de ales între „fapte” şi „valori”, tinerii vor alege de fiecare dată, cu inima, „valorile”, la fel şi mulţi dintre profesorii de vârstă mijlocie. Ceea ce lipseşte în opţiunile pe care le oferă academia modernă este o alternativă mai veche care nu a separat „faptele” şi „valorile” în încercarea de a înţelege adevărul, atât în ceea ce priveşte lucrurile care sunt, cât şi cele care urmează să apară. Dar „adevărul” ca posibilitate inter-subiectivă în care cele două perspective se întâlnesc la mijloc, a fost alungat din universitatea contemporană, şi „afilierea” faţă de ce este adevărat pentru mine i-a luat locul. Spre deosebire de argumente, afilierea din motive de pasiune nu are nevoie de interlocutor sau de partener în căutarea informaţiei sau a binelui. Are nevoie doar de un ascultător devotat care se supune pe dată cererilor, dându-se la o parte până când pasiunea este consumată şi furia potolită – pentru moment. Afilierea pasională atrage atenţia şi se mândreşte cu propria-i autenticitate. Dar din moment ce de obicei are câştig de cauză, de ce n-ar face-o?

Profesorii şi administratorii care au fost consternaţi în ultimul timp de protestele studenţilor ar trebui să se gândească la măsura în care urmează să primească finalul lecţiilor pe care ei înşişi le-au predat ani buni la rând. Este nevoie de un tip de eros ciudat ca să ajungi să iei viaţa minţii şi să te speli pe mâini de responsabilitate – o combinaţie între detaşare şi devotament, studiu individual şi sociabilitate volubilă, respect pentru părerile tuturor şi încredere în înţelepciunea unei singure persoane, concentrare şi disciplină pe de o parte, şi asumare de riscuri pe de alta. De asemenea, este nevoie de un anumit tip de credinţă – că nu există niciun adevăr de descoperit, indiferent de cât de mult efort depui în vederea descoperirii lui.

Nimeni nu este un model de urmat perfect; eu, unul, cu siguranţă nu sunt. Dar liderii generaţiei mele în universitatea modernă s-au implicat, decenii la rând, în transmiterea către studenţi, prin teorie și practică a adevărului, că o afiliere pasională, cu cât este mai zgomotoasă, cu atât mai bine, în special dacă înveleşte un simţ al suferinţei, va avea rezultate instituţionale. Împrumutând limbajul neîndoielnic „de apropiere culturală” a lui Tom Wolfe, vestele antiglonţ şi-au învăţat studenţii cum să le vină de hac.

Şi, cu excepţia câtorva decani şi preşedinţi universitari care şi-au pierdut funcţiile, sau au fost zdruncinaţi în alte moduri, nu există niciun motiv pentru care vestele antiglonţ să nu fie puse la zid. Aceştia reprezintă instituţia, şi o vor face în continuare, supravieţuind cu uşurinţă protestelor, indiferent de cât de mult are de suferit credibilitatea intelectuală a universităţii. Protestanţii sunt copiii instituţiei şi viitorii ei locuitori, şi sunt incapabili să le facă vreun rău celor care au, în prezent, puterea şi care se vor împletici, dar nu vor cădea niciodată.

Minoritatea disidenţilor e cea care va resimţi presiunea asupra libertății de expresie, căreia i se va reproşa că au făcut din universitate un mediu „nesigur”, care, în anumite cazuri, vor fi de-a dreptul alungaţi, iar campusul va deveni monocrom intelectual. Acest lucru va însemna un adevărat rău făcut universităţii moderne, căutării adevărului care este adevărata raison d’être dar şi studenţilor „radicali” a căror singură reuşită va fi ca cei patru ani de facultate să nu fie atât de marcanţi, adică mult mai confortabili. Cât despre profesorii care i-au convins că educaţia are legătură cu o viaţă confortabilă în lume, au de dat socoteală pentru multe.

 

Apărut inițial la adresa: http://www.firstthings.com/web-exclusives/2015/12/the-establishment-radicals-of-the-modern-university. Publicat cu permisiunea editorilor.