Libertate, egalitate, fraternitate (partea a 4-a)

Cardinal Jean-Marie Lustiger

Pornind de la învăţăturile lui Dumnezeu, se nasc următoarele întrebări: Ce fel de civilizaţie îţi doreşti? Cum eşti dispus să plăteşti pentru asta? Am analizat manifestările libertăţii şi am ajuns la misterele creaţiei. Am examinat manifestările egalităţii şi am ajuns la misterul mântuirii. Acum haideţi să analizăm manifestările fraternităţii.

La prima vedere fraternitatea pare să nu fie mai mult decât consecinţa logică a libertăţii şi egalităţii. Dar rădăcinile sale se află în cele mai adânci straturi ale conştiinţei de sine a omului. Fraţii şi surorile au acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Înseamnă mai mult unul pentru celălalt decât pentru alte rude. Prin originile comune au una şi aceeaşi identitate. Nu pot spune „eu” fără ca asta să însemne „noi”.

Ideea fraternităţii universale reflectă dorinţa ca toate fiinţele umane să trăiască împreună ca fraţi şi surori, fiecare faţă de celălalt reprezentând „un alt eu”. În Levitic este dată porunca iubirii aproapelui (19:18), iar în Evanghelii este exprimată porunca de a-L iubi pe Dumnezeu (Matei 5:43). Interpretarea modernă pe care o oferim fraternităţii este în conformitate cu această poruncă.

Nu putem trata ca pe sine decât un alt sine, sau cineva pe care-l percepem ca fiind un alt eu, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor.

Fraternitatea dă naştere unor întrebări, întrebări la care nu se pot oferi nişte răspunsuri simple. Din nou, întrebarea cheie i-a fost adresată lui Iisus: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29). În zilele noastre resimţim acut nevoia de fraternitate, şi devine din ce în ce mai importantă atunci când ne gândim la mileniul ce tocmai începe. Cu toate acestea, se pare că această nevoie este strivită cu şi mai multă cruzime de mijloacele din ce în ce mai puternice pe care le are omul la dispoziţie. Din nou, trebuie să discutăm despre trei lucruri decisive pentru viitorul omenirii.

Prima este problema păcii. La începutul secolului optsprezece a luat naştere un nou gen literar, literatura pacifismului. A început în 1712 când Abbé de Saint-Pierre a publicat Project to Make Peace Perpetual in Europe. În 1782, la Geneva, a fost publicată Judgment on the Project of Perpetual Peace de Jean-Jacques Rousseau iar în 1795 un Immanuel Kant în vârstă a publicat Project of Perpetual Peace. Atunci a fost pentru prima dată formulată ideea unei „societăţi a naţiunilor”.

De asemenea, în secolul nostru, am fost martori la diferitele eforturi de formare a sistemelor politice, legale şi diplomatice care să asigure pacea între naţiuni. Cu toate acestea, niciodată de-a lungul istoriei n-au fost ucişi mai mulţi oameni decât în ultimii două sute de ani. După terminarea Războiului Rece, unii au fost destul de naivi încăt să creadă că spectrul războiului dispăruse. Mulţi gânditori au în vedere teroarea conflictelor ce ne aşteaptă în viitor.

Teama de război, dorinţa de pace şi visul fraternităţii universale sunt de obicei exprimate printr-o viziune sincronică a lumii. Aceasta se referă la relaţia dintre oameni şi popoare într-un anumit moment din istorie. Dar, pe lângă asta, există fenomenul fraternităţii diacronice, a fraternităţii dincolo de timp. Aici aş vrea să vă atratg atenţia asupra relaţiei dintre generaţii. Poate că mai mult decât altele, societăţile occidentale şi în special Statele Unite, au visat să contureze relaţia dintre generaţiile tinere şi cele în vârstă după modelul fraternităţii. Prin urmare, de cele mai multe ori s-a încercat eliminarea factorului autorităţii inerente printre responsabilităţile paterne şi materne.

Această aspiraţie la fraternitate a influenţat profund sistemele noastre de educaţie şi felul nostru de a trăi, numite acum stiluri de viaţă. Rezultatul acestei manifestări a fraternităţii a fost, din nou, tocmai opusul a ceea ce speram. Retragerea voluntară a părinţilor sau incapacitatea lor de a-şi îndeplini rolul care în mod necesar implică exercitarea autorităţii, a sfărmat legăturile vitale ce se transmit de la o generaţie la alta. Drept urmare, cei tineri s-au constituit într-o clasă socială autonomă, separată. Aceasta este „cultura tinerilor” care se vrea a fi o lume complet separată.

Tentativa de fraternitate diacronică nu face decât să submineze atât diacronia cât şi fraternitatea. Atunci când sunt negate responsabilităţile paternităţii şi maternităţii memoria slăbeşte iar noţiunea de istorie este de neconceput. Experienţa umană este comprimată şi distorsionată de prezentismul omniprezenţei. Tentativa fraternităţii diacronice respinge viaţa ca pe ceva ce în esenţă trebuie primit şi oferit altora.

Când tinerii nu mai sunt conştienţi că părinţii sunt cei care le-au dat viaţă şi, prin ei, Dumnezeu, viaţa lor este lipsită de sens. Viaţa lor nu mai este deschisă altora, şi în cele din urmă, lui Dumnezeu.

Acest lucru nu înseamnă „sfârşitul istoriei”, după cum a fost sugerat de unii la dispariţia fratelui ostil, adică fosta Uniune Sovietică. De fapt, dispariţia tatălui ar putea fi mai degrabă o descoperire de moment. Nu trebuie să uităm că civilizaţiile ce iau naştere într-un anumit moment istoric pot de asemenea să dispară, dacă îşi uită originea şi destinul. Paul Valery a avut dreptate când a spus: „Noi, civilizaţiile, ştim prea bine că nu suntem nemuritoare”.

A treia problemă care pune la încercare aspiraţia la fraternitate este una de natură ecologică. Existenţa problemelor ecologice are mai multe feţe. Pe de o parte ar putea reflecta un tip de regresie psihologică, nevoia revenirii la „Mama Terra” după cum a fost înfăţişată planeta în mitologiile antice. Dar ţin să menţionez că este mult prea simplu să caricaturizăm exesul şi distorsiunile ce se ascund în spatele problemei ecologice. Environmentalismul adresează o întrebare foarte importantă referitor la fraternitate şi anume: Care este ţinta spirituală a fraternităţii, când scopul este de a stăpâni cosmosul?

Biblia ne învaţă că lumea i-a fost dată omului în grijă astfel încât să rodească întru gloria Creatorului al cărui slujitor este omul. Din această perspectivă omul este asemeni tatălui care primeşte de la tatăl lui moştenirea de pe urma căreia trebuie să beneficieze toţi membrii familiei. Cosmosul poate fi interpretat ca fiind casa în care locuieşte fraternitatea umană. Trebuie să ne preţuim casa în timp ce-i explorăm măreţia şi secretele. Pentru noi, oamenii, cosmosul este trupul trupurilor noastre şi suntem responsabili pentru toate creaturile ce ne înconjoară şi a căror supravieţuire depinde de grija pe care o purtăm lumii în care trăim, atât noi cât şi ele.

Pacea, relaţia dintre generaţii şi ecologia – toate aceste trei dimensiuni reprezintă provocări la adresa aspiraţiei la fraternitate. Pentru toate trei Dumnezeu ne-a oferit învăţături prin care să cultivăm fraternitatea între oameni şi popoare, între generaţii şi cu toată creaţia. Dacă ne punem întrebarea cum este posibil să adăpostim fraternitatea în toate cele trei dimensiuni, ne punem de fapt întrebarea care i-a fost adresată lui Iisus: „Cine este aproapele meu?” După ce-a spus parabola Bunului Samaritean, Iisus a răspuns cu o altă întrebare: „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar cel care a pus prima întrebare a zis: „Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.” (Luca 10:25-37)

Multe traduceri afirmă că Samariteanul „i-a arătat îndurare” omului aflat la marginea drumului însă cuvintele pe care le-a folosit Luca arată că Samariteanul a fost îndulplecat de milă „până în măduva oaselor”. Evanghelia foloseşte această expresie greacă nu pentru îndurarea omenească, ci pentru ceea ce a simţit Iisus când i-a întâlnit pe cei suferinzi. La fel s-a întâmplat când a întâlnit-o pe văduva lui Nain (Luca 7:13), când a văzut turma fără păstor (Marcu 6:34) şi când a fost chemat de cei doi orbi la plecarea din Ierihon (Matei 20:34). Aceeaşi expresie este folosită pentru a arăta răspunsul lui Dumnezeu când şi-a văzut creaturile rănite şi pierdute. Este ceea ce a simţit tatăl când fiul rătăcitor s-a întors acasă (Luca 15:20); este atitudinea stăpânului faţă de servitorul care nu şi-a putut plăti datoria (Matei 18:27).

În parabola Bunului Samaritean, răspunsul oferit de Luca – „cel care a făcut milă cu el”- foloseşte cuvintele greceşti utilizate în mod curent de Evanghelii pentru a înfăţişa iubirea lui Dumnezeu aşa cum este ea manifestată faţă de Fiul Lui. Să avem în vedere şi Binecuvântata Fecioară Maria în Cântecul ei: „Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.” (Luca 1:50). Zaharia exprimă acelaşi adevăr în Benedictus: „Şi să facă milă cu părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt”, „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus” (Luca 1:72;78). Când Iisus încheie parabola cu porunca de a merge şi de a face la fel, vrea de fapt să ne îndemne să „ne facem aproapele” celor răniţi, abandonaţi şi nevoiaşi, pentru că asta înseamnă să facem lucrarea Domnului. Înseamnă să facem ceea ce Tatăl nostru ceresc a făcut, prin Iisus Hristos, pentru omenire.

Chiar şi pentru credincios, o asemenea poruncă pare să fie prea mult. Ne provoacă slăbiciunile omeneşti. Porunca are sens doar având în vedere logica misterului ce glorifică umanitatea. Libertatea ne-a condus la creaţie; egalitatea ne-a condus la mântuire şi acum, fraternitatea, ne aduce izbăvire. Să fim aproapele celorlalţi, aşa cum Dumnezeu este aproapele nostru – aceasta se poate împlini doar prin participare la viaţa Hristosului Înviat. După spusele Sfântului Pavel, Sfântul Duh ne dă curaj şi puterea de a iubi aşa cum suntem la rândul nostru iubiţi (Romani 8:16). Sfântul Duh face posibil ca noi, oamenii, să ne putem deja bucura, înaintea Zilei cea de pe urmă, de primele roade ale izbăvirii finale, când umanitatea devine casa lui Dumnezeu, templul Creatorului şi Izbăvitorului (2 Corinteni 1:22).

Desigur, participarea la consumarea finală reprezintă un act de credinţă, o scânteie a apusului ce susţine speranţa răsăritului. Contradicţiile care provoacă şi testează aspiraţiile culturii noastre la libertate, egalitate şi fraternitate provoacă, de asemenea, şi testează reacţia credinţei la aceste aspiraţii ce-au fost săpate în istorie de revelaţia lui Dumnezeu.

Cum putem ajuta cultura noastră să spere atunci când pare că nu mai are niciun motiv de speranţă?

Am afirmat că aspiraţiile la libertate, egalitate şi fraternitate s-au născut din credinţa creştină. Astfel, viitorul lor este dependent de creştinii care ştiu că, în ciuda manifestărilor pe care le au, aceste aspiraţii nu sunt în van. Nu sunt doar idealuri sentimentale sau iluzii utopice, ci reprezintă răspunsul omenirii la iubirea lui Dumnezeu şi credinţa în creaţie, izbăvire şi glorificare. Chiar şi atunci când alţii disperă, noi, creştinii trebuie, pentru noi dar şi pentru omenire, să ne păstrăm credinţa. Aceasta este misiunea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu nouă, discipolii lui Iisus Hristos. Recunoscători pentru darul ce ne-a fost oferit, trebuie să-l dăm mai departe, până când Împărăţia Cerurilor se va pogorî asupra noastră.

 

Finalul părții a patra.

Articol apărut inițial în revista First Things, http://www.firstthings.com/article/1997/10/002-liberty-equality-fraternity

Tradus cu permisiunea revistei amintite.