Libertate, egalitate, fraternitate (partea a 3-a)

Cardinal Jean-Marie Lustiger

Egalitatea politică şi socială reprezintă una dintre cele mai necesare cerinţe ale vremurilor în care trăim. Cu toate acestea nevoia de egalitatea se bate cap în cap cu noţiunea de libertate. Alexis de Tocqueville considera că progresele făcute în favoarea egalităţii sunt doar un moft istoric şi a mers până într-acolo încât să numească asta ca fiind ceva „providenţial”. Acesta a oferit o explicaţie a modului în care se va desfăşura acest moft. Fiecare persoană, spunea el, şi-a câştigat un statut juridic egal odată cu derularea legii feudale. Fiecare individ a devenit capabil din punct de vedere legal de a semna contracte, cumpăra şi vinde proprietăţi şi de a se căsători. În strânsă legătură cu acestea, toţi oamenii urmau să aibă drepturi politice egale. Mai apoi, femeile urmau să primească drept de vot şi de veto în luarea deciziilor comune. Se dorea ca, având în vedere acest scenariu, naţiunile din întreaga lume să devină mai productive şi mai bogate. Treptat, diferenţele dintre bogaţi şi săraci, avuţie şi sărăcie, aveau să dispară. Mai mult, conform perspectivei sale optimiste, toţi oamenii urmau să aibă acces la educaţie, sistemul de sănătate şi alte bunuri care să le permită drepturi egale în ceea ce priveşte comorile culturale ale societăţii.

O asemenea filosofie a istoriei, atât de populară în secolul nouăsprezece, presupunea credinţa religioasă conform căreia progresul avea să dureze la infinit. Indiferent de cât de mult a fost contrazisă de realitate, această credinţă încă stă la baza civilizaţiei curente. Criticii progresului istoric n-au avut o viaţă uşoară în acest secol, având în vedere iluziile despre egalitate. După cum s-a putut observa la regimurile socialiste, încercarea de obţinere a egalităţii în ceea ce priveşte constrângerile aplicate de stat, s-a evidenţiat cel mai mult în sfera economică. Istoria nu a depăşit prea uşor asemenea experimente.

Mai există o abordare a egalităţii economice pe care unii au numit-o voluntară, umană şi imposibil de realizat.

Sf. Pavel le-a scris Corintenilor: „Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi, ci este vorba de o potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire, după cum este scris: „Cel ce strânsese mult n-avea nimic de prisos, şi cel ce strânsese puţin nu ducea lipsă.” (2 Corinteni 8:13-15)

Diferite comunităţi au reuşit să aplice, la nivel microeconomic, această viziune a egalităţii. Să luăm, de exemplu, comunităţile monastice fondate pe sărăcie voluntară sau pe socialismul egalitarist practicat de kibbutzim la începutul Zionismului. Asemenea reuşite sunt la fel de impresionante pe cât sunt de utopice. Dar la scara istoriei, liberalismul economic – indiferent dacă este numit capitalism democratic sau economie de piaţă – a avut câştig de cauză. Orice îndoială cu privire la acest lucru a fost spulberată de eşecul dramatic pe care l-au avut economiile socialiste.

Există mai multe modalităţi de abordare ale liberalismului economic. Una dintre bazele teoretice care legitimează competiţia economică este principiul darwinist conform căruia viaţa este o luptă. Pe măsură ce creşte bogăţia la nivel global, se spune că victoria celui mai puternic şi mai potrivit va fi în interesul tuturor pe termen lung, chiar dacă asta presupune eliminarea celor mai slabi şi nu are în vedere principiul egalităţii. Astfel visul utopic al egalităţii este depăşit de paradigma „Cel mai puternic învinge”, paradigmă ce-şi are originile în realitatea fizică, psihologică şi biologică nu numai a fiinţei umane, ci şi a tuturor creaturilor. Această paradigmă există de foarte mult timp. A fost expusă pentru prima dată de Joseph Arthur de Gobineau în lucrarea sa din 1853 Essay on the Inequality of the Human Races[1], iar în 1859 a fost dezvoltată de către Charles Darwin în On the Origin of Species by Means of Natural Selection[2].

O altă dispută referitoare la egalitate a luat naştere în vremurile noastre. Presupune egalitatea eliminarea diferenţelor dintre oameni sau, din contra, scoaterea lor în evidenţă? La început s-a considerat că egalitatea presupune eliminarea diferenţelor, ignorarea sau declararea lor ca fiind irelevante. Cu toate acestea, strategia aceasta a dat naştere suspiciunii că n-ar fi decât o altă modalitate, mai subtilă, de a întări doctrina „Cel mai puternic învinge”. Conform faptelor istorice, programele de nivelare – culturală, socială sau politică – au sfârşit prin a servi intereselor celor puternici. În plus, încercarea de a nega diferenţele i-a determinat pe cei care se considerau defavorizaţi să scoată şi mai mult în evidenţă ceea ce credeau că-i face să fie unici şi să ceară tocmai respectarea acestor diferenţe.

În lupta modernă pentru egalitate contradicţiile se evidenţiază în trei mari dimensiuni: identitatea etnică, relaţiile dintre sexe şi condiţia trupească a fiinţei umane. În ciuda abominaţiilor regimului nazist, problema egalităţii între rase reprezintă o problemă de actualitate. În Franţa, afirmaţia că rasele umane nu sunt egale a reaprins o scânteie despre care credeam că ţine de trecut. În acelaşi timp biologii ne amintesc că, din punct de vedere ştiinţific, nu există decât o singură rasă umană. La una dintre recentele conferinţe desfăşurate la Paris, biologi renumiţi la nivel mondial au declarat că „din perspectivă genetică, o „rasă” este o populaţie ce se poate defini prin caracteristici „absolute”, adică un număr de caracteristici biologice regăsite la toţi membrii acelei populaţii.” Cercetările din întreaga lume demonstrează că majoritatea caracteristicilor genetice ale speciei umane se regăsesc la toate populaţiile. „Drept urmare” au declarat cercetătorii „există o singură rasă umană, şi nu mai multe.” Astfel noţiunile de egalitate şi inegalitate au sens în sferele politice, sociale şi juridice, însă niciun fundament din perspectivă ştiinţifică.

Cu toate astea problema inegalităţii rasiale nu a dispărut, după cum se poate observa din recenta controversă stârnită de publicaţia lui Charles Murray şi Richard Herrnstein The Bell Curve. Afirmaţiile despre inegalitatea rasială necesită nu doar o reacţie științifică și filosofică, ci şi una morală. Reacţia mea este derivată din prima mea călătorie în Statele Unite, cu mult înainte de a deveni episcop. Am avut onoarea de a participa la o întrunire în Chicago organizată de Reverendul Jesse Jackson în 1969, şi nu am putut niciodată să uit schimbul antifonal dintre Rev. Jackson şi sutele de tineri de culoare ce strigau sfidători „Eu sunt cineva!” Această simplă declaraţie reprezintă un adevăr moral şi spiritual profund ce trebuie avut în vedere atunci când reacţionăm la controversa ce ţine de „rase”.

În prezent, la fel de controversată, sau chiar mai mult, este problema relaţiei dintre sexe. Desigur, există multe forme de feminism, dar cea mai agresivă mişcare de afirmare a feminismului riscă să conducă civilizaţia într-un punct mort. Consider că este indisputabilă, chiar dacă unii încă dispută, problema diferenţelor dintre bărbaţi şi femei din punct de vedere antropologic. Este în mod invariabil determinată de condiţia noastră de fiinţe umane. Aceste diferenţe nu explică necesitatea şi nici nu justifică inegalităţile sociale împotriva cărora se organizează, pe bună dreptate, proteste. Dar sunt convins că aceste inegalităţi nu se vor remedia nici prin confuzia dintre sexe şi nici prin războiul dintre sexe.

Cea de-a treia dimensiune ce pune sub semnul întrebării idealul egalităţii are, în prezent, legătură cu însăşi condiţia umană, din moment ce această condiţie este una trupească. Suntem fiinţe fragile. Fragilitatea este condiţia unui copil aflat în pântecele mamei, a bătrânilor care şi-au pierdut capacitatea fizică şi psihică, a celor suferinzi din cauza bolilor, accidentelor sau din cauza propriului comportament. Legile societăţii încearcă să izoleze şi să protejeze o parte dintre aceşti oameni dezavantajaţi, plasându-i sub tutelă din cauză că nu sunt capabili să aibă grijă de propriile persoane şi nici nu pot lua decizii responsabile.

Cu toate acestea, eforturile legale de a-i proteja pe cei mai fragili dintre noi sunt departe de a fi comprehensive şi sistematice. Această protecţie nu se extinde asupra copiilor nenăscuţi sau asupra celor supuşi, într-un fel sau altul, eutanasiei şi uciderii din milă. Într-adevăr, adevărul tragic este că în ultimele decenii mulţi s-au sustras responsabilităţii de a avea grijă de cei incapabili să o facă singuri. Aceste retrageri au fost cu atât mai dramatice în cazul situaţiilor de început sau de sfârşit de viaţă, dar există o preocupare şi pentru nenumăraţi oameni aflaţi la jumătatea vieţii care nu pot suporta faptul că sunt „mai puţini egali” decât cei sănătoşi şi independenţi.

Aceştia sunt victimele unei reguli nescrise: „Cel mai puternic învinge”; sunt inadaptaţii, exilaţii, ciudaţii, delicvenţii, paria, cei de neatins. Chiar dacă misiunea ei este expresia milei, biserica nu trebuie să se obosească să transmită societăţii că şi aceştia sunt cineva.

În toate cele trei dimensiuni – identitatea etnică, relaţiile dintre sexe şi nevoile celor mai fragili – legile sunt făcute de cei puternici, şi oamenii calcă în picioare speranţa egalităţii. Comentariile noastre cu privire la condiţiile libertăţii ne-au determinat să ne putem din nou întrebarea ce reiese din Psalmul al 8-lea: „Ce este omul?” Răspunsul poate fi regăsit în primele pagini din Geneză: Omul a fost creat „ după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Demnitatea umană este un derivat al demnităţii: este darul lui Dumnezeu. Acesta nu reprezintă doar răspunsul nostru la întrebarea „Ce este omul”. Este răspunsul lui Dumnezeu. Această demnitate nu ar trebui niciodată supusă măsurătorilor şi comparaţiilor, din moment ce sursa ei reprezintă decizia libertăţii divine. Demnitatea umană nu trebuie înţeleasă ca ceva ce reiese din diferenţele pe care natura păcătoasă a omului le-a introdus în istorie.

După cum am sugerat deja, aceste întrebări moderne sunt extrem de vechi. Ni s-a transmis că până şi Apostolii lui Iisus s-au contrazis pe tema acestei întrebări: „Cine este cel mai puternic?” (Marcu 9:33-37, 10:42-45). Drept răspuns, Iisus a adus un copil în mijlocul lor şi a arătat spre Sine, spunându-le că ei Îl numesc pe El stăpân deşi El a venit cu singurul scop de a servi. El este servitorul, sclavul, supuşilor Săi şi acceptă de bunăvoie umilinţa aceasta. Acceptă umilinţa, aşa cum a spus Sf. Paul „până în pragul morţii, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8)

Revelaţia lui Dumnezeu nu putea fi mai directă în provocarea doctrinei „Cel mai puternic învinge”. Învăţăturile şi viaţa răstignitului Mesia sunt în antiteză cu dorinţa omului de a avea putere. Aceasta nu este o relaţie dialectică între putere şi cei lipsiţi de putere, ci o contradicţie victorioasă. Crucea lui Hristos este rămasă în istorie ca fiind semnul prin care lumea devine inteligibilă prin contradicţii fără de sfârşit. Reprezintă o ruşine ce nu va putea fi ştearsă vreodată. Iisus îi invită pe cei mai puternici să se pună la dispoziţia tuturor.

Întregul adevăr creştin are la bază acest mister. Nimeni nu are îndrăzneala să-l compromită. Mesajul creştin a fost din nou respins în secolul nouăsprezece de filosofii care şi-au pus toate speranţele în putere şi progres. Gânditori cu influenţă au declarat că o credinţă ce şi-a pus speranţa într-un Mesia crucificat este respingătoare, şi au susţinut că aceasta este adevărul slabilor şi laşilor. Ideologiile lor promiteau eliberarea omului de alienarea suferită, spuneau ei, prin creştinism. Dar cei din prezent ar trebui să fi învăţat ceva din asta. Ceea ce ei şi ideologiile lor n-au înţeles este că secretul adevăratei puteri este dezvăluit prin slăbiciunea acestui Mesia umilit.

Aceasta şi doar aceasta reprezintă adevărata putere ce trece dincolo de barierele violenţei. Expunându-şi lumii rănile rămase în urma suferinţelor îndurate, Hristosul înviat arată că, dincolo de orice diferenţă, oamenii sunt cu adevărat egali, chiar şi cei – dar mai ales cei –slabi şi dezavantajaţi. Diferenţele nu trebuie eliminate, multe dintre ele merită respect, însă nu reprezintă măsura demnităţii noastre. Aceasta este cheia către secretul existenţei oamenilor şi a viitorului promiţător. La finalul acestui secol teribil, trebuie să redescoperim acest adevăr. Cheia – trebuie să învăţăm să rostim din nou acest cuvânt fără compromisuri sau jenă – este iubirea. Este iubirea iertării de sine pentru a-i putea ierta pe ceilalţi. După cum a spus şi Iisus „Cine îşi va păstra viaţa o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. (Matei 10:39)

Cine este cel mai puternic? Răspunsul este:

Cel mai smerit, care pierde tot şi care, drept urmare, primeşte totul.

Acesta este principiul a ceea ce Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au numit „civilizaţia iubirii”. Nu este doar un vis utopic. Este cel mai adevărat mod de a privi realitatea, aşa cum ni se arată în viaţă, moarte şi prin învierea lui Iisus Hristos, precum şi în vieţilor nenumăraţilor oameni care L-au urmat. Susţinătorii ideii „Cel mai puternic învinge” n-au decât să-şi bată capul cu asta. Noi ştim care au fost experienţele amare pe care le-au avut de trăit cei care au propus alternative la iubire.

[1] En. Eseu despre inegalitatea raselor umane (n.tr.)

[2] Despre originea speciilor prin Selecţie naturală (n.tr.)

Finalul părții a 3-a.

Articol apărut inițial în revista First Things, http://www.firstthings.com/article/1997/10/002-liberty-equality-fraternity

Tradus cu permisiunea revistei amintite.