Libertate, egalitate, fraternitate (partea a 2-a)

Cardinal Jean-Marie Lustiger

În primul rând, modificările conceptului de libertate.

În contextul modern, libertatea a fost înţeleasă ca abilitatea individului de a-şi îndeplini dorinţele proprii declarând „Fac ce vreau, dacă vreau, când vreau şi cum vreau.” Aceasta este libertatea înţeleasă ca permisiune. Conform acestei percepţii, însăşi existenţa celorlalţi este constrângere intolerabilă a libertăţii individuale. Libertatea se exprimă pe sine, există prin ea, reprezintă aserţiunea „transgresivă” a voinţei dincolo de orice limită, interzicere sau lege. Acesta este modul în care oamenii înţeleg libertatea în prezent.

În sfera politică, duşmanul libertăţii este tirania, şi tirania este un concept la fel de vechi ca şi istoria. Ameninţarea tiraniei, sub forma totalitarismului, este în prezent mai mare ca oricând. Este o mare greşeală să credem că ameninţarea totalitarismului a luat sfârşit odată cu înfrângerea regimurilor totalitariste din secolul nostru. Puterea tehnologică domină societăţile umane, intervenind cu brutalitate şi modificând stilurile tradiţionale de viaţă. Religiile secularismului au luat naştere din credinţe mai vechi şi au redefinit relaţiile, oferindu-le politicienilor puterea de a mobiliza energiile şi libertăţile cetăţenilor, care au fost transformaţi în pioni ai consumerismului. Putem observa această dinamică în prezent, şi este mai mult decât posibil să ia amploare în secolul următor. Cuvintele lui Iisus se opun acestor forţe: „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”. (Matei 22:17).

Pentru a stabili această clară diferenţiere între ceea ce ţine de religie şi ceea ce ţine de politic, creştinismul nu crează o barieră între diferitele dimensiuni ale vieţii umane. Din contra, stabileşte, sub forma ierarhiei, o conexiune între cele două, sugerând nevoia unităţii organice. Adevărul cheie este că omul îşi primeşte libertatea de la Dumnezeu, şi este capabil să trăiască liber doar prin cultivarea relaţiei cu Dumnezeu. Astfel, omul are cu sine ceva ce este radical inalienabil, ceva ce nu poate fi controlat de niciun alt om. Acel ceva este demnitatea unei persoane libere create după chipul lui Dumnezeu. Această libertate poate fi păstrată şi exercitată doar depinzând de sursa libertăţii, Dumnezeu. Daţi-mi voie să sugerez că, înţeleasă corespunzător, Declaraţia americană de independenţă faţă de tirania politică din 1776, cu referire la „natură şi Dumnezeul naturii” presupune dependenţa radicală de sursa libertăţii.

Aceasta este înţelegerea libertăţii care subminează toate pretenţiile tiranice şi totalitare. Supunerea faţă de Dumnezeu nu respinge libertatea oamenilor deoarece sursa libertăţii nu poate fi duşmanul libertăţii. Pe de altă parte, după cum reiese şi din istorie, libertatea ca permisiune, libertatea propriei voinţe, se consumă şi se distruge pe sine. Într-un regim democratic liber niciun conducător politic şi niciun partid nu-L poate înlocui pe Dumnezeu. Politicienii şi partidele servesc cu umilinţă ceea ce este sortit omul să devină. Prima lor datorie este ca toţi să fie lăsaţi să decidă liberi; fiecare cetăţean, inclusiv cei mai săraci şi mai slabi, are un cuvânt de spus atunci când vine vorba despre scopurile şi mijloacele traiului în comun.

Politica devine totalitariană atunci când se declară că politica este sursa libertăţii umane. Lupta spirituală a bisericii nu este să atace totalitarismul într-un fel care să implice biserica în politică, constituindu-se într-un partid printre alte partide.

Sarcina bisericii este mai degrabă să discearnă şi să denunţe alienările şi tentaţiile care distrug libertatea umană, despărţind-o de sursa divină.

Astfel, biserica nu numai că apără libertatea şi demnitatea umană, dar protejează însăşi politica integrităţii. Nu există politică autentică atunci când vine vorba de totalitarism, deoarece politica este prin natura ei exerciţiul deliberării şi deciziilor luate de persoane libere.

Acest argument implică întrebări de bază: Ce este omul? Care este înţelesul libertăţii? Cum putem să distingem ce este bun pentru noi şi pentru aproapele nostru? Aici intrăm deja în câmpul eticii. Cultura din prezent a pus din nou cea mai fundamentală întrebare despre bine şi rău. Astăzi se consideră că noţiunea de lege se aplică într-o situaţie de criză. Dacă ne întrebăm de ce, un răspuns important este că legea este percepută aproape unanim ca interzicere. Conştiinţa întunecată şi neştiutoare a omului pare incapabilă să înţeleagă adevăratul sens al legii, drept urmare legea este considerată ca fiind duşmanul libertăţii. Unii dintre pionierii modernităţii au rezistat conformismului ordinii sociale prestabilite, dar au ajuns să confunde libertatea cu transgresiunea sistematică a ordinii. Astfel Iisus cel care a spus „Respectaţi poruncile” (Matei 19:17), a ajuns să fie văzut de mulţi ca inamic al libertăţii.

În contextul nostru cultural înţelegerea libertăţii într-un mod alternativ întâmpină rezistenţă. Mulţi nu pot să înţeleagă că poruncile lui Dumnezeu se impun asupra conştiinţei umane ca modalităţi de a face diferenţa dintre bine şi rău, şi nu sub forma unor constrângeri arbitrare. De-a lungul istoriei, drepturile umane pot fi înţelese ca transpunerea poruncilor lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este singura garanţie a drepturilor omului, singura mărturie a libertăţii cu care ne naştem şi pe care trebuie să o păstrăm pe tot parcursul vieţii. Pe de altă parte, libertatea ca permisiune se distruge de una singură. Astfel argumentul pe care-l aduc aici este că legea divină garantează libertatea omului, cea mai stabilă fundaţie a legilor care au ca scop protejarea libertăţii.

Importanţa acestui argument este evident în prezent, având în vedere confuzia cu privire la drepturile omului. Putem oare să negăm că baza conceptuală a drepturilor umane a devenit nesigură? Deasupra celor mai solemne acorduri planează jocuri cinice de putere şi violenţă pură. N-ar trebui să ne surprindă că demnitatea umană este violată atunci când nu se înţelege premiza că drepturile inalienabile ale fiecărei persoane reprezintă un apel la conştiinţa universală. Această premiză necesită recunoaşterea, cel puţin implicită, că binele şi răul nu trebuie amestecate. Diferenţa dintre bine şi rău este validă peste tot, mereu, indiferent de culturi sau civilizaţii, şi de neînţelegerile ce ar putea să apară între oamenii bine intenţionaţi. Drept pentru care din punct de vedere etic nu putem răspunde la întrebarea despre înţelesul libertăţii fără să facem referire la întrebarea „Ce este omul?” Întrebarea despre sensul libertăţii este întrebarea despre mărturisirea demnităţii unei persoane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Nu este o sarcină uşoară şi, din mai multe puncte de vedere, este din ce în ce mai dificilă în contextul cultural actual. Când ne uităm la cultura din prezent vedem o lume prinsă într-un vârtej de comunicaţii, memorii electronice şi deformări conflictuale ale realităţii, o confuzie a profunzimii imaginilor. Mulţi oameni sunt fascinaţi de circumstanţele noi, ceea ce este de înţeles. Dar în acelaşi timp acestea dau naştere unor noi forme de conformism şi lipsire de libertate. Nu asta este ceea ce ne-am dorit de la modernitate. Apostolii modernităţii au convins aproape pe toată lumea că descoperirile tehnologice aduc cu sine îmbunătăţiri ale libertăţii. Această speranţă n-a fost bazată pe cine ştie ce premise închipuite, dar venea la pachet cu o condiţie. Condiţia era ca ştiinţa să elibereze inteligenţa omului, şi să-l înveţe să se distanţeze critic de simţuri, impulsuri şi instincte. Deşi raţiunea critică poate fi greşită, a fost şi încă poate fi văzută ca agent al eliberării omului. Dar trebuie să ne întrebăm dacă cele mai mari descoperiri din prezent nu sunt tocmai în serviciul simţurilor, impulsurilor şi instinctelor de care se presupune că trebuia să ne elibereze ştiinţa.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Libertatea umană nu presupune să n-avem încredere în simţuri din cauză că prin ele putem dobândi ştiinţă. Nici n-ar trebui să încetăm să mai avem încredere în aparenţe, din moment ce aparenţele trebuie înţelese ca limbajul realităţii. Ceea ce vreau să spun este că libertatea implică puterea de a ne critica propriile alegeri. Altfel spus, libertatea poate fi susţinută doar de persoane libere care îşi exercită libertatea gândind critic.

Profunzimea tehnologică a imaginilor, departe de a fi eliberatoare, poate supune imaginaţia umană. Acestea fac din oameni sclavii propriilor dorinţe. Simţurile noastre sunt bombardate de o abundenţă de materiale, mai mult decât am visat vreodată, ceea ce face ca libertatea noastră să fie paralizată, şi nu potenţată. Ca să folosim o sintagmă curentă, indivizii şi cultura noastră sunt „supraîncărcaţi”. Aceasta este o formă de captivitate pe care trebuie să o depăşim, dacă ne dorim cu adevărat să fim liberi. Asta nu înseamnă că renunţăm pur şi simplu la ceea ce ne place. Ci, depăşirea acestei captivităţi implică ideea de adevăr.

Care este adevărul care poate împlini aspiraţiile oamenilor la inteligenţă şi libertate?

Iisus a spus: „Adevărul vă va elibera” (Ioan 8:32). Într-un alt moment a spus : „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.” (Ioan 3:19-21)

Într-o lume a tehnologiei avansate în domeniul comunicaţiilor, minciunile sunt ascunse de imagini virtuale ce nu reflectă realitatea. Problema realităţii reprezintă problema adevărului. Iisus a spus „Eu sunt adevărul” (Ioan 14:6). Având în vedere cum este percepută libertatea la finalul acestui mileniu este nevoie să ascultăm încă odată cuvintele Psalmului 8:

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el?

Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri,

cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.”

Cuvintele Domnului răsună la răscruce în timp ce omul îşi caută calea spre viitor. Cuvântul lui scoate la iveală contradicţiile şi ne luminează greşelile, trimiţându-ne înapoi la creaţie, înapoi la prima faptă ce ţine de libertatea creativă de la începutul istoriei. Libertatea nu poate fi susţinută de teoria big-bang-ului primordial. Nu ne vom putea regăsi demnitatea dacă nu vom redescoperi libertatea suverană prin care ne câştigăm şi susţinem libertatea.

Finalul părții a doua.

Articol apărut inițial în revista First Things, http://www.firstthings.com/article/1997/10/002-liberty-equality-fraternity

Tradus cu permisiunea revistei amintite.