EUROPA ŞI NEMULŢUMIRILE SALE, partea a 3-a

Toynbee a evidenţiat diferenţa dintre progresul tehnologico-material şi adevăratul progres pe care l-a definit ca spiritualizare. A recunoscut că lumea occidentală trece într-adevăr printr-o criză pe care a atribuit-o abandonării religiei în favoarea cultului tehnologiei, naţonalismului şi militarismului. Pentru el, criza aceasta purta numele de secularism. Atunci când ai aflat care este cauza unei boli, poţi să-i găseşti şi leac: reintroducerea moştenirii religioase în toate formele ei, în special a „moştenirii creştinismului Apusean.” În schimbul unei viziuni biologice, el a oferit una voluntaristică, concentrându-se pe energia minorităţilor creative şi a indivizilor excepţionali.

Ceea ce determină întrebarea dacă diagnosticul lui Toynbee este corect. Dacă răspunsul este da, trebuie să ne întrebăm dacă ne stă în putere să reintroducem dimensiunea religioasă printr-o sinteză a ceea ce a rămas din creştinism şi din moştenirea religioasă a omenirii. Care factori vor garanta viitorul şi care au permis identităţii Europei să supravieţuiască metamorfozelor suferite de-a lungul timpului? Cu alte cuvinte, ce promite, în prezent şi în viitor, să ofere vieţii demnitatea umană?

de Papa Benedict XVI, ianuarie 2006

După Revoluţia Franceză s-au dezvoltat două noi modele europene. În naţiunile latine a avut câştig de cauză modelul laic. Acestea disting statul de corpurile religioase, încadrându-le în sfera privată. Statul neagă că are baze religioase, şi afirmă că este întemeiat pe raţiune şi cunoştinţe raţionale. Dar, din moment ce raţiunea este o trăsătură fragilă, sistemele laice s-au dovedit a fi slabe, pradă uşoară pentru dictaturi. Acestea supravieţuiesc doar datorită elementelor ce ţin de conştiinţa morală veche, chiar şi fără bazele timpurii, ceea ce face posibilă existenţa unui consens moral.

În lumea germanică a avut câştig de cauză modelul liberal protestant al bisericii şi statului. Potrivit acestui model, o religie creştină iluminată – concepută ca fiind esenţial morală şi implicând forme de venerare susţinute de stat – garantează un consens moral şi baze religioase puternice cărora li se conformează singura religie ne-statală. Acest model garantează de multă vreme coeziune socială şi statală în Marea Britanie, statele Scandinave şi odată făcea acest lucru şi în Germania prusacă. Cu toate acestea, în Germania, prăbuşirea creştinismului statului prusac a lăsat un gol ce mai departe a devenit teren fertil pentru dictatură. În zilele noastre, peste tot prin lume, bisericile statului sunt sleite de puteri. Forţa morală – fundaţia pe care se poate construi – nu este emanată de corpurile religioase dependente de stat, şi nici de statul însuşi.

Situaţia Statelor Unite ale Americii este situată momentan între cele două modele. Formată pe baza bisericilor libere, adoptă separarea dintre biserică şi stat. Dincolo de confesiunile singure, este caracterizată de un consens creştin protestant, care nu poate fi definit folosindu-ne de termeni confesionali, ci mai degrabă prin asociere cu sensul unei misiuni religioase speciale faţă de restul lumii. Astfel, sfera religioasă capătă o greutate semnificativă în chestiunile publice şi se dezvoltă ca forţă pre-politică şi supra-politică având potenţialul de a avea un impact decisiv în viaţa politică. Nu putem, desigur, ascunde faptul că şi în Statele Unite populaţia creştino-hispanică şi prezenţa tradiţiilor religioase din întreaga lume au reprezentat o provocare.

Ca lucrurile să fie şi mai complicate, suntem obligaţi să recunoaştem că Biserica Catolică din prezent reprezintă cea mai mare comunitate religioasă din Statele Unite, în timp ce catolicii americani au preluat tradiţiile bisericii libere în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi politică, crezând că o biserică separată de stat garantează mai bine bazele morale ca întreg. Astfel că promovarea idealului democratic este o datorie morală în conformitate cu credinţa. Adoptând această poziţie putem să ne gândim la o continuare, adaptată vremurilor noastre, a modelului pe care l-a descris mai devreme Papa Gelasius.

Să nu uităm însă că în Europa secolului al nouăsprezecelea, pe lângă cele două modele a existat un al treilea, socialismul, care s-a despărţit rapid în două, unul totalitarist şi celălalt democratic. Socialismul democratic s-a potrivit cu cele două modele deja existente ca o contragreutate binevenită la poziţiile radical liberale pe care le-a corectat şi le-a dezvoltat. A fost de asemenea adoptat de anumite confesiuni. În Anglia a devenit partidul politic al catolicilor care nu se simţiseră în largul lor nici printre conservatorii protestanţi, dar nici printre liberali. Şi în Germania Wilhelministă grupurile catolice s-au simţit mai degrabă atrase de socialismul democratic decât de forţele conservatoare prusace şi protestante. Din multe puncte de vedere socialismul democratic a fost şi este apropiat doctrinei sociale catolice, şi de cele mai multe ori a adus o contribuţie remarcabilă formării conştiinţei sociale.

Pe de altă parte modelul totalitar a fost asociat cu o filosofie a istoriei rigid materialistă şi atee. Istoria era văzută dintr-o perspectivă deterministă, ca un drum al progresului care trece în primul rând printr-o fază religioasă, urmată de una liberală către o societate absolută în care religia este considerată relicvă a trecutului, şi fericirea colectivă este garantată de lucrurile materiale.

Faţada ştiinţifică ascunde un dogmatism intolerant care consideră că spiritul este produs de materie, şi moralitatea de circumstanţe. Potrivit regulilor sale, moralitatea se defineşte şi se aplică în funcţie de scopurile societăţii şi devine moral tot ceea ce contribuie la atingerea stării finale de fericire. Această doctrină contrazice întru totul valorile care au construit Europa. De asemenea, este împotriva întregii tradiţii morale a omenirii, deoarece respinge existenţa valorilor independente faţă de scopurile progresului material. În funcţie de circumstanţe, orice poate deveni legitim şi chiar necesar; orice este moral potrivit noului sens dat acestui cuvânt. Până şi omenirea în sine poate fi folosită ca instrument, din moment ce indivizii nu contează, doar că, în viitor, această crudă zeitate va judeca deasupra tuturor.

Sistemele comuniste s-au prăbuşit sub greutatea propriului dogmatism economic eronat. Cu toate astea, comentatorii au ignorat rolul pe care l-a avut modul în care comuniştii au sfidat drepturile omului şi subordonarea faţă de cererile morale ale sistemului şi faţă de promisiunea viitorului. Catastrofa cu care s-au confruntat aceste sisteme nu a fost de ordin economic. A fost înfometarea sufletelor şi distrugerea conştiinţei morale.

Principala problemă a vremurilor noastre, pentru Europa şi pentru întreaga lume, este că, deşi a fost recunoscut eşecul economiei comuniste, nimeni nu a pus problema eşecului de ordin moral şi religios. Problemele nerezolvate ale marxismului continuă să existe: omul a adunat incertitudini cu privire la Dumnezeu şi la univers. Declinul conştiinţei morale păstrată în valorile absolute este problema actuală şi, netratată, poate duce la auto-distrugerea conştiinţei europene. Trebuie să ne gândim la asta ca la un pericol real – deasupra şi dincolo de prezicerile lui Spengler referitoare la declin.

Printre marile încercări ale prezentului, există o identitate europeană căreia îi putem trasa un viitor şi căreia ne-am putea dedica din toată inima?

Un prim element este modalitatea necondiţionată prin care drepturile umane şi demnitatea umană ar trebui prezentate ca valori fără precedent în jurisdicţia oricărui stat. Drepturile fundamentale nu sunt nici create de legiuitori şi nici oferite cetăţenilor. Valoarea demnităţii umane, mai importantă decât orice acţiune şi decizie politică, se referă la Creator: doar El poate stabili valorile înrădăcinate în esenţa omenirii, şi acestea sunt inviolabile. Existenţa valorilor ce nu pot fi modificate de nimeni reprezintă adevărata garanţie a libertăţii noastre şi a măreţiei umane. Din aceasta credinţa creştină înţelege misterul Creatorului şi condiţia omului care a fost făcut după imaginea lui Dumnezeu.

În prezent aproape nimeni n-ar avea curajul să nege în public că demnitatea umană şi drepturile fundamentale ale omului sunt mai importante decât orice decizie politică. Ororile Nazismului şi docrina sa rasistă sunt încă proaspete în memoria tuturor. Dar în ceea ce priveşte sfera medicinii şi a tehnologiei, există ameninţări reale. Dacă ne gândim, spre exemplu, la clonare, la conservarea fetuşilor umani pentru cercetări, recoltarea de organe şi întregul domeniu al manipulării genetice, putem cu uşurinţă să observăm ameninţarea eroziunii lente a demnităţii umane. Situaţia este înrăutăţită de traficul crescând de fiinţe umane, apariţia noilor forme de sclavie şi traficul cu organe umane cu titlul de transplanturi. Şi, pentru justificarea acestor practici nejustificabile se citează în mod repetat „scopurile bune”.

Al doilea element care caracterizează identitatea europeană este căsătoria şi familia. Căsătoria monogamă – văzută ca structură fundamentală, ca relaţie între bărbaţi şi femei, dar şi ca nucleu de formare a comunităţii unui stat – a fost instaurată prin credinţa biblică. Aceasta a contribuit la structura şi umanitatea Europei, atât în vest cât şi în est, tocmai datorită faptului că fidelitatea şi sacrificiul pe care le reprezintă se obţin întotdeauna cu mari eforturi şi suferinţe.

Europa nu ar mai fi ceea ce este dacă nucleul său fundamental ce stă la baza relaţiilor sociale ar dispărea sau ar fi modificat prea mult. Cu toţii ştim în ce pericol sunt căsătoria şi instituţia familiei. Integritatea acestora a fost subminată de modalităţile mai uşoare de a divorţa, dar şi de răspândirea practicii de cohabitare între bărbaţi şi femei fără nicio formă legală. În mod paradoxal, homosexualii solicită ca relaţiile lor să aibă dreptul la o formă legală mai mult sau mai puţin echivalentă căsătoriei. O astfel de schimbare nu ar fi în conformitate cu istoria morală a umanităţii care, indiferent de formele sale legale, nu a pierdut niciodată din vedere căsătoria ca fiind unirea specială dintre un bărbat şi o femeie cu scopul naşterii de copii şi a întemeierii unei familii.

Problema care se naşte nu este discriminarea, ci caracteristicile prin care fiinţa umană este considerată bărbat sau femeie, şi care tip de uniune are dreptul unei forme legale. Dacă relaţia dintre bărbaţi şi femei s-a îndepărtat din ce în ce mai tare de orice formă legală şi dacă relaţiile dintre homosexuali sunt percepute din ce în ce mai multe ca fiind echivalente căsătoriei, înseamnă că într-adevăr ne confruntăm cu deteriorarea omenirii, lucru care nu poate avea decât consecinţe extrem de grave.

Ultimul element ce constituie identitatea europeană este religia. Nu vreau să fac referire la dezbateriile complexe din ultimii ani, ci să evidenţiez o problemă fundamentală pentru toate culturile: respectul pentru ceea ce este sacru pentru un anumit grup, în special respect pentru cel mai sacru dintre toţi, Dumnezeu, respect pe care ne aşteptăm să-l găsim şi în rândurile celor care nu cred în Dumnezeu. Atunci când, în cadrul unei societăţi acest respect este încălcat se pierde un lucru esenţial. Slavă Domnului că în societatea europeană din prezent, oricine batjocoreşte credinţa lui Israel, imaginea lui Dumnezeu sau simbolurile acestei credinţe, este amendat. Acelaşi lucru se aplică în cazul persoanelor care batjocoresc Coranul şi credinţa islamului. Dar, atunci când vorbim despre Iisus Hristos şi despre ce este sfânt pentru creştini, libertatea de expresie este cel mai de preţ avut.

În vest avem de-a face cu o ură de sine aproape patologică. Este lăudabil că Vestul încearcă să fie mai deschis, mai înţelegător faţă de valorile străinilor, dar şi-a pierdut capacitatea de iubire de sine. Îşi percepe propria istorie ca fiind distructivă şi demnă de dispreţ; nu mai este capabil să perceapă măreţia şi puritatea. Europa are nevoie de o nouă acceptare de sine, o acceptare de sine critică şi umilă, asta dacă îşi doreşte cu adevărat să supravieţuiască.

Multiculturalismul, atât de promovat, poate uneori să conducă la negare şi abandon, la îndepărtarea faţă de sine. Multiculturalismul ne învaţă să repectăm ce este sacru pentru ceilalţi, dar nu putem face asta decât dacă nu ne îndepărtăm de ceea ce este sacru pentru noi, Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, este datoria noastră să cultivăm în propria persoană respectul faţă de ceea ce este sacru şi să arătăm că Dumnezeul revelat – Dumnezeul care simte compasiune faţă de săraci, sărmani, văduve şi orfani, străini; Dumnezeu care este atât de uman încât El Însuşi s-a întrupat şi a devenit om, un om care a suferit şi care prin suferinţa Sa alături de noi a dat speranţă şi demnitate suferinţei noastre.

Dacă nu ne vom accepta propria moştenire în ceea ce priveşte lucrurile sfinte, vom nega identitatea Europei şi nu vom putea oferi altora serviciile corespunzătoare. Pentru alte culturi, noile tendinţe ale Vestului par extrem de ciudate. Aceştia sunt convinşi că o lume fără Dumnezeu nu are niciun viitor. Astfel, multiculturalismul înseamnă să ne redescoperim.

Nu ştim care va fi viitorul Europei. Trebuie să fim de acord cu Toynbee, şi anume că soarta unei societăţi depinde întotdeauna de minorităţile sale creative. Credincioşii creştini ar trebui să se considere o astfel de minoritate creativă, şi să ajute Europa să-şi redescopere moştenirea pentru a se putea pune în serviciul omenirii.

Apărut inițial în revista First Things. Publicat cu permisiunea revistei First Things.