EUROPA ŞI NEMULŢUMIRILE SALE , partea a 2-a

Deşi declinul Sfântului Imperiu Roman a început încă de la sfârşitul Evului Mediu şi a continuat de-a lungul istoriei, abia în perioada Revoluţiei Franceze au fost create condiţiile – fără de care Europa n-ar fi luat naştere – declinului său în sens formal. Acest proces a avut un impact major asupra politicii şi idealurilor. În ceea ce priveşte idealurile, bazele sacre ale istoriei şi ale statului au fost respinse. Istoria nu mai era măsurată plecându-se de la ideea că Dumnezeu a precedat-o şi a creat-o. Dar statul nu poate fi înţeles doar în termeni laici, pe baza raţionalismului şi a voinţei cetăţenilor.

Pentru prima dată s-a mers pe ideea unui stat laic, abandonându-se şi excluzându-se orice garanţie şi legitimitate divină a elementului politic, ca fiind o viziune mitologică a lumii, şi s-a declarat că Dumnezeu este o chestiune ce ţine de viaţa privată, nu de sfera publică sau formarea democratică a voinţei publice. Viaţa publică era deci considerată ca tărâmul raţiunii, loc în care Dumnezeul incognoscibil nu avea ce căuta. Astfel, religia şi credinţa în Dumnezeu făceau parte din tărâmul sentimentelor, nu a raţiunii. Dumnezeu şi Voia Sa au încetat să mai fie relevante pentru viaţa publică.

de Papa Benedict XVI, ianuarie 2006

La sfârşitul secolului optsprezece şi începutul secolului nouăsprezece a avut loc o nouă schismă a cărei consecinţe se resimt abia în prezent. În limba germană nu există un cuvânt pentru schismă deoarece acolo s-a petrecut foarte lent. Pe de altă parte, limbile romanice au definit-o ca fiind o diviziune între creştini şi „laici”. De-a lungul ultimelor două secole, s-a creat o mare prăpastie între cele două grupuri în statele de origine latină. Pe de altă parte, creştinismul protestant a fost capabil iniţial să cuprindă ideile iluministe liberale fără a pune în pericol cadrul unui consens creştin general. Ideea antică de imperiu a fost distrusă de formarea statelor naţiune – definite prin diferitele sfere lingvistice – care s-au dovedit a fi adevăratele purtătoare ale istoriei şi puterii fără precedent. Locul imperiului a fost luat de un supus plural istoric, marile naţiuni europene, a cărui dramă este că fiecare se consideră purtătorul unei misiuni universale şi dă naştere la potenţiale conflicte cu impact fatal precum cele experimentate atât de dureros în secolul care tocmai ce s-a încheiat.

Cele două jumătăţi ale Europei antice pre-moderne au cunoscut practic un singur vecin cu care au trebuit să negocieze pe viaţă şi pe moarte: lumea islamică.

Expansiunea ei spre America şi Asia era doar o problemă de timp, iar celor două continente le lipseau protagoniştii culturali. Mai târziu, Europa a început să facă incursiuni în două continente necunoscute, Africa şi Asia, încercând să le transforme în francize coloniale europene.

Colonizarea ar putea fi considerată un succes în sensul în care Africa şi Asia contemporane îşi pot, la rândul lor, urmări idealul unei lumi conturate de tehnologie şi prosperitate. Pe de altă parte, şi în aceste locuri vechile tradiţii religioase sunt în criză şi gândirea laică şi-a întins tentaculele şi domină viaţa publică. Acest proces a determinat şi efectul invers: Islamul a renăscut, parţial datorită noii bogăţii materiale obţinute de ţările islamice, dar în principal datorită convingerii oamenilor că Islamul reprezintă baza spirituală a vieţii. O astfel de bază pare să fi ocolit vechea Europă, care, în ciuda puterii sale politice şi economice, pare să fie pe drumul declinului şi a pieirii.

În contrast cu atitudinea de negare a Europei faţă de bazele sale religioase şi morale, marile tradiţii religioase din Asia, în special componenta mistică regăsită în budism, au fost ridicate la rangul de puteri spirituale. Optimismul culturii europene care încă mai putea fi regăsit în declaraţia lui Arnold Toynbee la începutul anilor 1960 sună extrem de ciudat în prezent. „Din cele douăzeci şi opt de culturi pe care le-am identificat … optsprezece sunt moarte şi nouă din cele zece rămase – i.e. toate cu excepţia culturii proprii – par deja să fi fost rănite mortal.” Cine-ar putea să repete aceste cuvinte în prezent? Mai mult, ce înseamnă cultura noastră, şi ce a mai rămas din ea? Să fie cultura europeană nimic mai mult decât civilizaţia tehnologiei şi a comerţului care s-a extins triumfător peste tot pe planetă? Sau poate s-a născut o cultură post-europeană pe ruinele fostei culturi europene?

Progresul conţine o sincronie paradoxală. Victoria lumii tehno-laice post-europene împreună cu universalizarea stilului său de viaţă şi a modului de gândire au răspândit impresia (în special în Africa şi Asia) că sistemul de valori, cultura şi credinţa Europei – cu alte cuvinte, bazele identităţii sale – au ajuns la final şi unele chiar au dispărut.

Din această perspectivă a venit momentul ca sistemele de valori aparţinând altor lumi să se afirme; de exemplu America dinainte de Columb, Islamul sau misticismul Asiei.

În timpurile cele mai glorioase Europa este goală, ca şi când ar fi paralizată intern de eşecul propriului sistem de circulaţie care-i pune viaţa în pericol, supunând-o unor transplante care-i şterg identitatea. În acelaşi timp în care forţele sale spirituale s-au prăbuşit are loc şi declinul din ce în ce mai grav al etniei sale.

Europa suferă de o ciudată lipsă de dorinţă pentru viitor. Copiii, viitorul nostru, sunt percepuţi ca ameninţare a prezentului, ca şi când ne-ar fura ceva din propria viaţă. Copiii sunt văzuţi – cel puţin de unii oameni – ca o slăbiciune, şi nu ca speranţă. Din acest punct de vedere este obligatoriu să comparăm situaţia din prezent cu declinul Imperiului Roman. În ultimele sale zile Roma a continuat să funcţioneze drept cadru istoric, deşi practic energia sa vitală fusese consumată.

Asta ne aduce înapoi, la problemele din prezent. Există două posibilităţi opuse în ceea ce priveşte viitorul Europei. Pe de o parte avem teoria lui Oswald Spengler, care credea că a identificat o lege naturală ce afectează marile momente din istoria culturală: cultura se naşte, se dezvoltă, înfloreşte, începe să intre în declin, îmbătrâneşte şi moare. Spengler şi-a argumentat teoria folosind exemple din ciclul natural al vieţii. El susţinea că Occidentul va intra în declin şi se va îndrepta rapid spre moarte, în ciuda oricărui efort de a opri acest proces. Desigur, Europa şi-ar putea transmite moştenirea unei alte culturi pe cale să se nască – conform exemplului vechilor culturi care au dispărut – dar, ca subiect istoric, ciclul său de viaţă trebuie să se încheie.

Teoria „biologică”a lui Spengler a atras oponenţi drastici în perioada interbelică, în special în cercurile catolice. Arnold Toynbee şi-a rezervat cuvinte dure pentru această ipoteză, organizate în argumente ignorate în prezent. Toynbee a evidenţiat diferenţa dintre progresul tehnologico-material şi adevăratul progres pe care l-a definit ca spiritualizare.

A recunoscut că lumea occidentală trece într-adevăr printr-o criză pe care a atribuit-o abandonării religiei în favoarea cultului tehnologiei, naţonalismului şi militarismului.

Pentru el, criza aceasta purta numele de secularism. Atunci când ai aflat care este cauza unei boli, poţi să-i găseşti şi leac: reintroducerea moştenirii religioase în toate formele ei, în special a „moştenirii creştinismului Apusean.” În schimbul unei viziuni biologice, el a oferit una voluntaristică, concentrându-se pe energia minorităţilor creative şi a indivizilor excepţionali.

 

Finalul părții a 2-a. Apărut cu permisiunea revistei First Things.