EUROPA ŞI NEMULŢUMIRILE SALE

 

de Papa Benedict XVI, ianuarie 2006

Care este adevărata definiţie a Europei? Unde începe şi unde se termină? De ce, de exemplu, Siberia nu este considerată parte a Europei, având în vedere că acolo trăiesc mulţi europeni care gândesc şi trăiesc după modelul european? Unde se disipă graniţele Europei la sud de comunitatea poporului rusesc? Care din insulele din Atlantic sunt europene şi care nu? Europa nu înseamnă doar o zonă geografică ci, în primul rând, reprezintă un concept de istorie şi tradiţie.

Experţii în originile Europei fac trimiteri la Herodot (n. 484-425 Î.Hr.), primul scriitor despre care se ştie că a folosit termenul Europa pentru a face referire la răspândirea geografică: „Poporul persan consideră că Asia şi popoarele care locuiesc acolo reprezintă proprietatea lor, iar Europa şi lumea greacă sunt ţări separate.”

Deşi teritoriile care în prezent se află în centrul Europei nu au fost luate în calcul de istoricul antic, formarea statelor helene şi a imperiului roman au determinat stabilirea unui „continent” care va servi ca piatră de hotar pentru ceea ce mai apoi va deveni Europa. În mare, teritoriile cu ieşire la Mediterană au format un continent datorită legăturilor culturale, rutelor de negoţ şi sistemelor politice comune. Abia după avansul islamului din secolele şapte şi începutul secolului opt a fost trasată graniţa peste Mediterană care împărţea ceea ce fusese cunoscut ca un singur continent în trei: Asia, Africa şi Europa.

În Orient schimbările lumii antice au survenit mai lent decât în Occident. Mutându-şi capitala în oraşul Constantinopol, Imperiul Roman a rezistat în Orient până la finalul seconului cincisprezece chiar dacă, în tot acest timp, a fost împins din ce în ce mai aproape de limite. În aceeaşi perioadă, sudul regiunii mediteraneene a fost izolată complet de ceea ce fusese timp de secole un continent cultural, în timp ce Europa se dezvolta pe latura de nord. A dispărut vechea graniţă continentală numită de romani limes. Având în centru Galia, Germania şi Britania, noul spaţiu istoric avansa din ce în ce mai mult înspre nord, spre Scandinavia.

Odată cu procesul de schimbare a graniţelor a luat naştere o teologie a istoriei care garanta continuitatea idealului continentului mediteranean sub diferitele sale forme. Potrivit cărţii lui Daniel, Imperiul Roman a fost transformat şi reînoit prin credinţa creştină devenind astfel ultimul imperiu din istoria lumii. Astfel, totalitatea popoarelor şi statelor s-au unit sub permanenta denumire de Sacrum Imperium Romanum, Sfântul Imperiu Roman.

Procesul de formare a unei noi identităţi istorice şi culturale s-a petrecut într-o manieră conştientă sub conducerea lui Charlemagne, iar vechiul nume de Europa a căpătat un nou înţeles. Termenul era acum folosit pentru a defini regatul lui Charlemagne şi pentru a numi atât continuitatea cât şi noutatea noului agregat de state care dorea să devină o forţă de temut în viitor – în viitor, deoarece se considera a fi continuarea istoriei unei lumi care până în acel moment fusese împotmolită într-o stare de latenţă. Această conştiinţă de sine denota finalitate şi scop.

Cu toate acestea, la finalul domniei carolingiene, conceptul de Europa aproape că a dispărut, fiind utilizat doar în sens erudit. Termenul a devenit din nou popular abia în epoca modernă – ca metodă de auto – identificare ca urmare a ameninţării turcilor şi a fost folosit cu un sens mai larg abia în secolul optsprezece. Pe lângă istoria numelui, un pas decisiv spre Europa aşa cum o percepem în zilele noastre a fost atunci când regatul franc s-a constituit ca moştenitor al Imperiului Roman.

La Bizanţ (care se considera ca fiind adevărata Roma), Imperiul Roman a rezistat valului de migraţii şi invaziei islamice. Imperiul Roman de Răsărit a continuat să revendice jumătatea de Apus. Acesta s-a extins până spre lumea slavică dând naştere propriei lumi greco-romane care se diferenţia de Europa Latină de la Apus prin introducerea variantelor în liturghie, organizarea ecleziastică, adoptarea unei diferite scripturi şi renunţarea la limba latină ca limbă comună.

Totuşi, cele două lumi aveau suficiente elemente comune încât să fie considerate un singur continent. În primul rând, atât Răsăritul cât şi Apusul erau moştenitorii Bibliei şi a vechii Biserici, ceea ce însemna că originile ambelor lumi depăşeau Europa de astăzi şi puteau fi urmărite până în Palestina. În al doilea rând, ambele aveau aceeaşi credinţă în ceea ce priveşte Imperiul Roman, natura esenţială a bisericii, legea şi instrumentele legale. Ultimul factor pe care îl voi menţiona este monasticismul care, de-a lungul încercărilor istoriei a continuat să reprezinte nu numai continuitatea culturală ci, mai presus de toate, valorile fundamentale religioase şi morale ale omenirii. În calitate de forţă pre-politică şi supra-politică, monasticismul era cel care binevenea renaşterile absolut necesare ale culturii şi civilizaţiei.

Cu toate acestea, pe lângă moştenirea ecleziastică a celor două Europe, exista o diferenţă capitală. La Bizanţ, Biserica şi Imperiul erau una şi acelaşi lucru. Împăratul era şi capul Bisericii. Se considera a fi reprezentantul lui Hristos şi – urmând exemplul biblic al lui Melchizedek, care a fost rege şi preot în acelaşi timp (Geneza 14:18) – încă din secolul şase avea titlul oficial de „rege şi preot”. După ce împăratul Constantin a părăsit Roma, poziţia autonomă de episcop al Romei – ca succesor al lui Petru şi pastor suprem al Bisericii – putea fi mutată în vechea capitală a Imperiului unde fusese stabilită o dualitate de puteri la începutul Epocii lui Constantin. Nici împăratul şi nici papa nu aveau putere absolută; fiecare avea atribuţii diferite.

Papa Gelasius I (492-496) şi-a exprimat părerea despre Occident într-o scrisoare devenită faimoasă adresată împăratului bizantin Anastasius I şi, chiar mai clar în cel de-al patrulea tratat unde, făcând referire la modelul bizantin al lui Melchizedek, a afirmat că unitatea puterilor este posibilă exclusiv întru Hristos: „Din cauza slăbiciunii umane (mândrie!) cele două funcţii au fost despărţite ca niciunul să nu devină mândru”. Când vine vorba de probleme lumeşti, preoţii ar trebui să urmeze legile împăratului stabilite prin decret divin, iar în ceea ce priveşte problemele divine, împăratul trebuie să se supună preotului. Astfel a fost introdusă distingerea şi separarea puterilor, principiu de o importanţă vitală pentru dezvoltarea ulterioară a Europei care a pus bazele caracteristicilor Occidentului.

În ciuda acestor restricţii, ambele tabere au continuat să caute puterea absolută şi să încerce să-şi impună puterea asupra altora, ceea ce a făcut ca principiul separării puterilor să fie, în acelaşi timp, sursa tuturor problemelor. Una dintre problemele fundamentale ale Europei în prezent, dar şi în viitor, este modul în care acest principiu ar trebui aplicat şi concretizat din punct de vedere politic şi religios.

Continentul european a luat naştere din imperiul carolingian dar şi din concentrarea Imperiului Roman în Bizanţ datorită misiunii sale faţă de poporul slavic. Dacă acceptăm această premiză, începutul epocii moderne a însemnat o schimbare radicală pentru cele două Europe cuprinzând atât esenţa continentului cât şi limitele sale geografice.

În 1453 Constantinopolul a fost cucerit de turci. Istoricul Otto Hiltbrunner a descris evenimentul într-un mod laconic:

În cele din urmă …. oamenii învăţati au emigrat ….către Italia transmiţând cunoştinţele pe care le aveau despre textele greceşti originale umaniştilor renascentişti; dar Răsăritul a fost depăşit de absenţa culturii.”

Aceasta ar putea fi o declaraţie exagerată din moment ce dinastia Osmanli avea cultura proprie. Cu toate acestea, cultura europeană, greco-creştină din Bizanţ, se apropia într-adevăr de final.

Exista riscul ca una dintre cele două ramuri ale Europei să dispară, dar moştenirea bizantină n-a murit: Moscova s-a declarat a treia Romă, fondându-şi patriarhatul pe principiul pe o a doua translatio imperii sau transplantare a Imperiului. Rusia s-a prezentat, deci, ca o metamorfoză a Sfântului Imperiu Roman, ca o formă diferită a Europei, care fără doar şi poate şi-a păstrat legăturile cu Apusul şi s-a orientat spre acesta, până într-acolo încât Petru cel Mare a încercat să transforme Rusia într-o ţară Apuseană.

Expansiunea spre nord a Europei Bizantine a însemnat şi extinderea graniţelor continentului înspre Est. Chiar dacă stabilirea Uralilor ca graniţă a fost poate o decizie arbitrară, lumea de la est de Urali a devenit un fel de substructură a Europei, nici Asiatică dar nici Europeană, fiind influenţată de Europa în acelaşi timp în care era împiedicată să-şi creeze propriul statut. În loc să fie arhitectul propriei istorii a devenit obiectul acesteia la fel ca un stat colonial.

La începutul epocii moderne au avut loc două evenimente care au stat la baza Europei Bizantine, non-Apusene: destrămarea vechiului Bizanţ şi a continuităţii sale istorice în cadrul Imperiului Roman, şi stabilirea unei a doua Europe, având capitala în Moscova, ale cărei graniţe s-au extins către est. Era un fel de structură pre-colonială în Siberia.

În aceeaşi perioadă în lumea Occidentală au avut loc două evenimente istorice majore. Primul este reprezentat de faptul că majoritatea lumii germanice s-a distanţat de Roma. Apariţia unui nou tip de creştinism „iluminat” a determinat trasarea unei linii de separare în „Apus” ceea ce a reprezentat nu doar un limes geografic ci şi cutural: o graniţă între două moduri diferite de gândire şi de acţiune. În ceea ce priveşte lumea Protestantă a existat o ruptură între Luterani şi bisericile Reformate. În acelaşi timp, Biserica Angliei a încercat să gasească o cale de mijloc între catolici şi protestanţi. Aceste diviziuni au fost mai târziu amplificate prin diferenţele dintre creştinism ca religie de stat, care începuse să fie identificat cu Europa şi bisericile libere care îşi vor stabili baza în America de Nord.

Expansiunea către est a Europei, printr-o expansiune progresivă a Rusiei în Asia, a corespuns cu expansiunea radicală a Europei înspre vest către o lume care a primit denumirea de „America” aflată de cealaltă parte a oceanului. Împărţirea Europei într-o jumătate catolică şi una protestantă s-a reflectat în acea partea a Lumii Noi care a fost ocupată de Europa. La început America a fost percepută ca o fiind o bază a Europei, o colonie. Dar, odată cu Revoluţia Franceză şi cu schimbările care s-au petrecut în Europa, America a preluat caracteristicile unei colonii. Începând cu secolul nouăsprezece, deşi America fusese conturată de naşterea europeană, aceasta a devenit din ce în ce mai independentă faţă de Europa.

Deşi declinul Sfântului Imperiu Roman a început încă de la sfârşitul Evului Mediu şi a continuat de-a lungul istoriei, abia în perioada Revoluţiei Franceze au fost create condiţiile – fără de care Europa n-ar fi luat naştere – declinului său în sens formal. Acest proces a avut un impact major asupra politicii şi idealurilor. În ceea ce priveşte idealurile, bazele sacre ale istoriei şi ale statului au fost respinse. Istoria nu mai era măsurată plecându-se de la ideea că Dumnezeu a precedat-o şi a creat-o. Dar statul nu poate fi înţeles doar în termeni laici, pe baza raţionalismului şi a voinţei cetăţenilor.

Sfărșitul primei părți. Tipărit cu permisiunea revistei First Things la adresa: http://www.firstthings.com/article/2006/01/europe-and-its-discontents