MUSULMANII, CREŞTINII ŞI DUMNEZEU

Controversa legată de Larycia Hawkins de la Wheaton College, care a fost concediată deoarece susţinea că musulmanii şi creştinii venerează acelaşi Dumnezeu, a atras atenţia publicului într-un articol scris de Miroslav Volf de la Yale pentru Washington Post.

Volf a susţinut că nu există justificări teologice pentru declaraţia lui Wheaton: „Presupunerile ei nu au legătură cu teologia sau cu ortodoxia. Sunt legate de ostilitatea faţă de musulmani … presupunerile ei reflectă ura faţă de musulmani, deghizată de grija teologică pentru ortodoxia creştină.”

de Peter J. Leithart

12.23.15

Wheaton este, spune el, motivată de dorinţa de a menţine graniţe stricte între prieteni şi duşmani. Nu pot spune că au ceva în comun cu musulmanii decât dacă diluează caracterul de „străin” al islamicilor. Volf o îndeamnă pe Wheaton să accepte musulmanii ca şi când iubirea pentru musulmani ar fi incompatibilă cu credinţa că aceştia nu venerează acelaşi Dumnezeu.

În ceea ce-l priveşte, Volf declară că „Musulmanii şi creştinii venerează acelaşi Dumnezeu dar Îl înţeleg pe Dumnezeu în moduri complet diferite.” Volf susţine că părerea lui este singura care poate fi acceptată de ortodoxism. Orice alternativă reprezintă o acoperire pentru ostilitatea faţă de musulmani.

Această dezbatere scoate la iveală o perspectivă greşită, nu doar asupra relaţiei dintre musulmani şi creştini, ci şi între diferitele tipuri de creştinism. Toţi creştinii cred în întruparea Trinităţii, dar nu toţi mărturisesc acest lucru în acelaşi mod.

Nu am pretenţia că pot rezolva aceste probleme complicate în doar câteva paragrafe. (Una dintre complicaţii o reprezintă declaraţia lui Paul către grecii păgâni la Atena: „ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” [Fapte 17:23]. Pavel şi-a încheiat discursul vorbind despre evanghelia învierii şi a judecăţii, iar filosofii au hotărât că nu le pasă de Dumnezeul lui Pavel). Dar aş vrea să contrazic părerea lui Volf cum că Wheaton nu ar avea nicio justificare pentru declaraţia făcută.

Musulmanii şi creştinii au într-adevăr credinţe comune şi există, desigur, posibilitatea să crezi lucruri diferite despre aceeaşi persoană. „Eu cred în Miroslav Volf care predă la Yale,” a spus cineva. „Oh, nu, eu îl admir pe Miroslav Volf care a scris Exclusion and Embrace,”a spus altcineva. „Idioţilor”, a spus al treilea. „Sunt unul şi acelaşi om”.

 

Cu toate acestea, credinţele pe care musulmanii şi creştinii le au în comun nu sunt foarte profunde. La fiecare pas, acestea se distanţează. Ambii spun, Dumnezeu este unul; dar creştinii cred că Dumnezeu este unul în Treime. Ambii spun, Dumnezeu a creat lumea; dar creştinii cred că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt şi Spirit.

 

Volf afirmă că Treimea şi întruparea sunt „convingeri creştine fundamentale”, dar, chiar dacă sunt fundamentale, acestea nu-L disting pe Dumnezeu întrupat de celelalte fiinţe care se presupun că sunt tot Dumnezeu. Perspectiva lui Volf exclude virtual posibilitatea idolatriei. Aceeaşi logică poate fi aplicată peste tot: „Baal este un idol, la fel şi Molech”spune un bătrân profet israelit. „Nu, nu. Adoratorii lui Baal îl venerează pe Yahweh; doar că îl înţelegem diferit.” Poate Volf să afirme către oricine ceea ce le-a spus Pavel păgânilor din zilele sale: „ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:20)?

Conform lui Volf, cineva poate crede că Dumnezeu nu este Treime şi că nu s-a întrupat, şi cu toate astea să vorbească despre acelaşi Dumnezeu despre care vorbesc creştinii. Volf nu afirmă că cei care neagă Treimea au dreptate; nu este agnostic în ceea ce priveşte convingerile sale creştine. Cu toate acestea susţine că, deşi musulmanii neagă credinţa creştină, aceştia se roagă aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii. Vorbim despre aceeaşi entitate, doar că într-un alt mod. Musulmanii susţin că Dumnezeu nu a avut niciun Fiu. Creştinii spun despre acelaşi Dumnezeu că a avut un Fiu.

Este, desigur, posibil să crezi lucruri false despre cineva dar totuşi să crezi în acea persoană şi să o venerezi. Aceasta este analogia prezentată de Francis Beckwith: „Imaginaţi-vă că Fred crede că dovezile sunt convingătoare că Thomas Jefferson (TJ) a avut câţiva copii cu sclava Sally Hemings (SH), astfel Fred crede că TJ are calitatea de a „fi tatăl câtorva dintre copiii lui SH”. Pe de altă parte, să presupunem că Bob nu crede că dovezile sunt convingătoare, drept pentru care el crede că TJ nu are calitatea de a „fi tatăl câtorva dintre copiii lui SH”. S-ar înţelege din asta că Fred şi Bob nu cred că Cel de-al treilea preşedinte al Statelor Unite a fost acelaşi bărbat? Desigur că nu.” Concluzia lui este „atunci când cineva nu are cunoştinţe complete sau crede lucruri neadevărate despre altcineva – indiferent dacă vorbim despre oameni sau despre zei – acest lucru nu înseamnă că cel care ştie lucruri adevărate sau complete despre acea persoană nu se gândeşte la aceeaşi persoană.”

 

Corect, dar nu despre o astfel de diferenţă vorbim atunci când facem referire la teologiile musulmane şi creştine. Creştinii cred că Dumnezeu are un Fiu; Coranul neagă cu vehemenţă acest lucru. Creştinii mărturisesc că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul pe lume să trăiască într-un trup; musulmanii neagă acest fapt. Creştinii mărturisesc că Dumnezeul întrupat a murit pe o cruce romană pentru păcatele lumii; musulmanii neagă.

 

Analogia corectă este: Bob crede într-un Thomas Jefferson care nu s-a născut în Virginia, nu a scris Declaraţia de Independenţă, n-a auzit niciodată de Monticello, nu a fost cel de-al treilea preşedinte; Fred crede într-un Thomas Jefferson care a făcut toate lucrurile enumerate. Pe măsură ce credinţele şi interpretările false continuă să se adune, trebuie să ne punem întrebarea dacă nu cumva Bob l-a confundat pe Thomas Jefferson cu altcineva.

Beckwith apelează la theismul clasic ca baza convingerilor comune dintre musulmani şi creştini. Dar, implicit, îl tratează pe Dumnezeu ca pe un membru al unui tip de fiinţe, din moment ce argumentele lui presupun că există o diferenţă dintre Dumnezeu care este Dumnezeu şi Dumnezeu care este acest Dumnezeu. Mai exact, argumentele lui presupun că există o diferenţă între esenţa şi existenţa lui Dumnezeu. Aceasta este o negare şi nu o afirmare a theismului clasic.

Justificarea adusă ca sprijin afirmaţiei lui Wheaton este una evanghelică: Faptele evanghelice sunt fapte prin care creştinii îl identifică pe Dumnezeul pe care îl venerează, Dumnezeu care este Dumnezeul Evangheliilor. În Noul Testament „Dumnezeu” înseamnă „Tatăl, Fiul şi Spiritul” sau „Tatăl lui Iisus care L-a sculat din morţi”. Cei care nu cred în evanghelie sigur vorbesc despre altcineva. După cum a spus şi Pavel în revizia christologică a Shema „Pentru noi, nu există decât un singur Dumnezeu şi un singur Domn Iisus Hristos”.

 

Apărut inițial în revista First Things. Tipărit cu permisiunea revistei amintite.