Ascultare dumnezeiască, de Peter J. Leithart

12.24.15

Parafrază/citat din Karl Barth, Church Dogmatics, 4.1, pp. 185ff.

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a venit pe lume într-o ţară îndepărtată sub forma unui slujitor. „Dar întruparea, sub forma unui slujitor, înseamnă nu numai că Dumnezeu a devenit creaţie, om. Mai înseamnă şi că s-a jertfit pentru revolta omului împotriva lui Dumnezeu, supunându-se judecăţii destinată omului pentru revolta sa, şi murind pentru oameni.”

„Dar, astfel, ceea ce trebuia să însemne jertfa supremă, poate deveni, de fapt, blasfemie. Dumnezeu se jertfeşte, dar nu renunţă la Sine. Nu renunţă la dumnezeire pentru a fi om. Nu încetează să mai fie Dumnezeu. Nu intră în conflict cu Sine. Nu păcătuieşte aflându-se în trupul omului Iisus, când se amestecă printre păcătoşi, luându-le locul. Şi când a murit în trupul acestui om, moartea nu a avut putere asupra Lui. Existenţa Lui a fost una dreaptă pe pământ, în trupul unui om smerit care a înviat. Şi-a însuşit omul care s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, dar nu s-a alăturat revoltei oamenilor. S-a întrupat ca omul supus blestemului doar ca să-l ridice. S-a aplecat asupra revoltei sub forma de Dumnezeu chiar dacă El însuşi a făcut parte din ea. A eliberat creaţia devenind El însuşi creaţie. A depăşit limitele firii, devenind trup. Dumnezeu a împăcat lumea cu El deoarece Dumnezeu este în Hristos.”

„Nu a fost nedrept cu Sine ci drept în binevoinţa Sa atunci când s-a întrupat într-o ţară străină. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă prin întrupare Dumnezeu ar fi intrat în contradicţie cu Sine, cum ar fi putut să împace lumea cu Sine? Ce valoare ar fi avut dumnezeirea lui în faţa oamenilor dacă – prin dumnezeirea Lui n-ar fi depăşit prăpastia dintre El şi oameni – ar fi renunţat la dumnezeire, dacă s-ar fi îndepărtat de dumnezeire devenind om? Ce scop ar mai fi avut călătoria Lui pe lume dacă prin întrupare S-ar fi pierdut pe Sine? Dacă ar fi renunţat la Sine ca să devină de-al nostru, dacă ar fi intrat în contradicţie cu Sine prin întrupare, n-ar fi făcut decât să confirme şi să întărească rebeliunea omului împotriva lui Dumnezeu. Un Dumnezeu aflat într-un astfel de conflict interior n-ar fi fost decât imaginea neliniştită a umanităţii proiectată spre Dumnezeu.”

Dar cum poate întruparea să nu însemne contradicţie pentru Dumnezeu? Iisus a spus că nu face voia Sa, ci voia Tatălui care L-a trimis. Dar cum poate un Dumnezeu poruncitor să devină propriul servitor obedient fără a-şi trăda dumnezeirea? Unii au tras concluzia că această servitudine şi obedienţă nu reprezintă decât purtarea omului Iisus din Nazaret. Pentru alţii, obedienţa lui Iisus nu înseamnă obedienţa lui Dumnezeu – cum poate Dumnezeu să fie obedient? Obedienţa lui Iisus este obedienţa naturii umane a lui Iisus şi a naturii umane în sine. Dar acest lucru nu este posibil. Asta ar însemna că lucrarea lui Iisus nu este lucrarea Domnului. Şi dacă lucrarea lui Iisus nu este lucrarea lui Dumnezeu, atunci suntem în continuare în păcat. Dar, „dacă Dumnezeu este întru Hristos, dacă omul Iisus face lucrarea lui Dumnezeu, asta înseamnă că smerenia şi jertfa lui Iisus Hristos, obedienţa lui Iisus Hristos, nu-i sunt străine lui Dumnezeu.” Oricât de paradoxal ar părea, trebuie să îmbrăţişăm adevărul Crăciunului, acest adevăr fundamental al evangheliei: că ne arată adevărata obedienţă dumnezeiască. „Fiul devine slujitor, dar devenind slujitor nu încetează a mai fi Dumnezeu.”

„Dacă vorbim despre obedienţa întru Dumnezeu, atunci nu trebuie să vorbim despre două fiinţe divine şi despre două fiinţe care nu sunt la fel de divine? Nu ar fi normal să afirmăm că cea obedientă nu este divină în adevăratul sens al cuvântului?” De-a lungul istoriei, Biserica, urmând Scriptura, a afirmat altceva. Fiul obedient este divin în aceeaşi măsură ca Tatăl atotputernic; Fiul obedient este Dumnezeu cel sfânt, atotputernic, etern şi atotcunoscător. Afirmând pe baza Scripturii că Fiul este Dumnezeu, biserica a susţinut că obedienţa face parte din Dumnezeu. Obedienţa lui Iisus indică obedienţa Fiului şi este obedienţa Fiului, Fiul care este egal cu Tatăl, care este Una cu Tatăl şi care, cu toate acestea, se supune Tatălui. Întruparea este în sine un act de supunere, Fiul acceptând să facă voia Tatălui.

„Privindu-l pe Iisus Hristos, nu putem evita concluzia că exprimă obedienţă divină. Drept pentru care, deducem că este egal lui Dumnezeu, de fapt, este acelaşi cu Dumnezeu, că El este, într-adevăr Unul şi Celălalt, Cel care hotărăşte şi comandă, şi Cel care ascultă cu smerenie. Dumnezeu este Unul şi Celălalt. Şi, El este Unul şi Celălalt fără nicio diferenţă, ci într-o perfectă uniune şi egalitate deoarece, în aceeaşi uniune şi egalitate este şi al Treilea, cel care este deopotrivă cu Tatăl şi Fiul, Duhul care face posibilă şi menţine întreirea lui Dumnezeu.”

„Dumnezeu este întreit şi nu poate fi separat de cele trei Persoane, care nu pot fi autonome şi care nu pot fi decât diferite. Este Dumnezeu în relaţia celor Trei, în uniunea istorică a celor Trei Persoane. Este Dumnezeul adevărat, Unul Întreit, Etern, Atotputernic, Sfânt, Milostiv, Cel care iubeşte în libertatea Lui şi este liber în iubirea Sa.”

„Vorbele, activitatea şi lucrarea lui în lume constau în faptul că El dă lumii pe care El a creat-o, omului, o istorie prin care El este Dumnezeu. Scriptura ne învaţă că în actul creaţiei se reflectă Dumnezeu; că imaginea Creatorului se aseamănă cu cea a creaţiei, şi creaţia oglindeşte viaţa din Însuşi Dumnezeu. Încercarea de a reconcilia lumea cu Dumnezeu prin relaţia divină dintre Tatăl care comandă şi Fiul care se supune cu umilinţă este la fel cu relaţia dintre Dumnezeu şi una dintre creaturile Sale, omul.”

„Dumnezeu se întrupează pentru ca omul să facă parte din istoria celor Trei Persoane. El devine ceea ce nu mai fusese. Îşi uneşte fiinţa divină cu o fiinţă păcătoasă. Pentru a face asta El s-a golit de Sine, S-a smerit. Dar, aşa cum a fost Creator, s-a şi întrupat: Nu a devenit om cu totul ci doar cu o parte din viaţa Sa interioară. Întruparea corespundă cu ideea că este Dumnezeul etern. Nu şi-a negat, abandonat divinitatea pentru a face asta. Nu a trebuit să lase lucrarea reconcilierii în mâinile unei creaţii. El poate pătrunde în Sine, văzând că nu este doar cel care porunceşte, dar şi propria fiinţă divină, Cel care se supune cu smerenie.”

Pe scurt, întrupându-se şi smerindu-se în faţa Tatălui ca Fiu Întrupat, Fiul nu se schimbă. El pur şi simplu merge în lume şi se arată creaţiei aşa cum este cu adevărat.

 

El este pentru lume ce este şi pentru el Însuşi. Este în timp la fel ca în eternitate, şi este ceea ce este în timp datorită a ceea ce este în eternitate.

 

El este în smerenie ceea ce El este în măreţie, şi El poate fi ce este în smerenie deoarece măreţia Lui este şi smerenie.

 

El este ca om, ca omul obedient şi smerit, exact ce este ca Dumnezeu.

 

Aceasta este adevărata dumnezeire a lui Iisus Hristos, ascultarea lui în smerenie, în unitate şi egalitate cu Cel care L-a trimis şi căruia Îi este supus pentru eternitate.”

Articol apărut inițial în revista First Things. Tipărit cu permisiunea editorilor.