Şi compasiune, și prudență, de Marc LiVecche

11 . 23 . 15

Criza refugiaţilor sirieni a metastazat într-o criză care nu-i mai priveşte doar pe refugiaţi. Având în vedere că cel puţin unul dintre teroriştii responsabili de masacrul nevinovaţilor din Paris a intrat în Europa odată cu grupurile de evacuaţi care au fugit din Levant, teama cum că problema refugiaţilor ar putea fi de fapt un Cal Troian s-a confirmat. S-a reînceput discutarea motivelor pentru închiderea graniţelor naţionale atât în Europa cât şi în Statele Unite. Unii doresc chiar stoparea completă a valului de refugiaţi: lunea trecută, 27 de guvernatori ai Statelor Unite au refuzat să mai primească în statele de care sunt responsabili pe cei 10,000 de refugiaţi sirieni pe care Obama plănuise să-i cazeze în acest an. Alţii au atras atenţia asupra profilului religios al teroriştilor şi au sugerat să se primească doar refugiaţii non-musulmani. Obama a combătut cu hotărâre toate aceste obiecţii şi a declarat la summit-ul G20:

 

Când aud că ar trebui să primim doar creştini, nu şi musulmani; când aud că liderii politici sugerează aplicarea unui test religios fiecărei persoane care fuge dintr-o ţară asediată de război, mai ales că unii dintre ei provin din familii care au beneficiat de protecţie pentru a scăpa de persecuţia politică – mi-e ruşine. Acest lucru nu defineşte America. Noi nu suntem aşa. Nu aplicăm teste religioase compasiunii.

 

Vorbind astfel, Obama are, desigur, dreptate – compasiunea, în special din perspectiva iubirii creştine, nu se limitează la rude şi prieteni. Doar că problema nu ar trebui să fie pusă aşa. Nu trebuie să credem că avem de ales între compasiune pentru vecinii noştri din străinătate şi siguranţa compatrioţilor noştri de vis-a-vis.

Întotdeauna există tensiuni între datoria unui guvern de a accepta responsabilitatea primară de a-şi proteja propriul popor şi recunoaşterea unor măsuri de responsabilitate pentru bunăstarea celor care vin din alte teritorii – riscând într-o mică măsură propria siguranţă şi prosperitate naţională. Dacă am fi siguri că aceşti refugiaţi sirieni nu au niciun alt loc unde să meargă, am fi obligaţi să ne asumăm nişte riscuri ca să-i ajutăm. Dar nu este cazul.

Refugiaţii care vin în America provin din tabere stabilite în ţări din afara Siriei. A spune că acestea nu sunt locuri ideale pentru dezvoltarea locuitorilor săi este, desigur, o afirmaţie modestă şi brută. Dar nici nu sunt asediate de război ca locurile din care au fugit refugiaţii în cauză. Mai mult, America poate să trimită resurse pentru a contribui la confortul lor.

Supoziţia că aceste locuri sunt potrivite este susţinută şi de faptul că marea majoritatea a refugiaţilor care doresc să pătrundă în Europa sunt tineri – la vârsta la care pot lupta – bărbaţi care călătoresc singuri. Deşi acesta este un lucru care ar trebui să ne dea de gândit, trebuie să avem în vedere că aceasta este o strategie obişnuită a imigranţilor. Nu poţi trimite femei singure peste graniţă, să găsească locuinţă şi serviciu şi să aibă rolul de ancoră pentru ca restul familiei să o urmeze. Trimiţi bărbaţi rezistenţi. Dar această strategie sugerează un lux comparativ tipic, mai degrabă, pentru imigranţii din motive economice, nu pentru refugiaţii care fug de haos şi moarte.

În plus, taberele de refugiaţi nu ar trebui văzute ca o etapă din procesul de relocare în străinătate. Ar trebui considerate măsuri temporare de cazare până când va fi sigur pentru oameni să se întoarcă la casele lor. Majoritatea americanilor nu au o problemă cu oamenii care doresc să migreze pentru a avea o viaţă mai bună. Dar, uneori, poţi avea o viaţă mai bună imediat ce condiţiile din ţara de baştină se apropie de justiţie, ordine şi pace.

Aceşti bărbaţi în putere care sunt în căutarea unei vieţi mai bune pot fi redirecţionaţi încât să contribuie la acest proces. Forţele militare SUA ar putea să nu fie cea mai bună strategie pentru distrugerea ISIS. Un număr mai mic de Forţe Speciale, susţinute de numeroase forţe aeriene, alăturate aliaţilor locali – aşa cum au procedat Statele Unite în Afghanistan cu Alianţa de Nord – reprezintă o alternativă. Asta ar însemna crearea unei astfel de alianţe în Levant. Pe lângă kurzi, populaţia sunnită, care de altfel reprezintă majoritatea refugiaţilor, ar fi o variantă viabilă. O parte din motivul pentru care sunniţii fug din Siria este că sunt forţaţi să aleagă între tirania ISIS şi tirania Iranului. Ar avea o a treia opţiune dacă ar fi antrenaţi, sprijiniţi şi conduşi în luptă.

Astfel, ideea că dacă refugiaţii nu sunt primiţi în America nu au nicio altă variantă, este falsă. Există şi alte soluţii, mai prudente, mai ales având în vedere riscul potenţial ca refugiaţii să fie urmăriţi în America de terorişti.

Pe de altă parte, singurul segment de populaţie pentru care taberele par să fie un pericol sunt creştinii. Fugind de ISIS, creştinii evită aşezările ONU temându-se de răzbunare politică şi religioasă. Până şi în Germania a fost nevoie de tabere separate pe criterii religioase din cauza violenţelor împotriva creştinilor. În situaţia în care un anumit segment de populaţie este izolat în cadrul refugiaţilor, nu este nicidecum „ne-american” să acorzi întâietate acelui grup – mai ales că riscurile de a primi refugiaţi creştini sunt, obiectiv vorbind, mult mai mici decât în cazul refugiaţilor musulmani.

În concluzie, în ciuda comentariilor lui Obama, nu ne confruntăm cu o alegere între compasiune şi siguranţă. Se poate să ne pese atât de vecinii din alte ţări cât şi de vecinii de vis-a-vis. Deci, da, şi compasiune, dar aceasta nu trebuie pusă în faţa prudenţei.

Articol apărut inițial în revista First Things. Tradus și publicat cu permisiunea revistei First Things.