Ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia

Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii
şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat
mohorâţi, târşâindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut
deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se
simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încât se rugaseră de primul trecător întîlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.

Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei,
întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Grunewald de la Uiiterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie – pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)