Inginer cu legitimație de taximetrist, de Robert Serediuc

Era o zi răcoroasă de septembrie, când numai bine sfârşisem o altă zi obositoare de muncă. Era, pare-mi-se, o zi de luni, care marca şi începutul unui nou an şcolar. Ieşind în grabă pe uşa firmei, mă trezesc deodată alergând prin stropii de ploaie, încercând cu disperare să opresc din mers primul taxi disponibil.
La primul semn cu mâna, întreb din mers, primul şofer de taxi, ieşit dintr-o aglomeraţie infernală:
– E liber?
– Hai, urcă repede, îmi răspunse un domn presat şi el la rândul lui de claxonul violent al altui şofer care îl acuză de blocarea circulaţiei.
Urcasem în grabă în maşină, când deodată:
– Încotro, domnule?, mă întrebă acelaşi domn, de data asta cu o voce groasă şi scoţând pe nări fumul gros al unei ţigări proaspăt începute.
– Policlinica Sf Maria, vă rog!  am răspuns, cu un ton scurt şi rece, vrând parcă să-l fac să înţeleagă că sunt puţin deranjat de aerul greu respirabil din micul spaţiu interior al  autovehiculului.

Cât timp întorcea maşina spre direcţia opusă, am aruncat o privire pe legitimaţia de taximetrist lipită de parbrizul autovehiculului, care parcă îmi sărea în faţă, strigând să facem cunoştinţă, deşi prezenţa acestui domn nu-mi crease nicidecum vreun interes.
În general, îmi plac oamenii noi, ador socializarea şi să mă implic într-un dialog interesant, chiar şi neinvitat. Dar în această împrejurare, am privit îndelung la legitimaţie, doar să mă adresez critic, în imaginaţia mea, domnului Costel, al cărui portret mi-l creasem deja. Aveam să fiu amarnic înşelat. Înşelat de aparenţele care indicau un om cât se poate de obişnuit, mediocru, neobservabil.
Era un om ale cărui haine păreau purtate şi ieri, cu o barbă neîngrijită şi un păr dezordonat care nu îţi inspirau altceva decât plictiseală şi dezgust de viaţă. Ţinea mâna – cu o manichiură ce lăsa de dorit –  sprijinită pe schimbătorul de viteze şi ţigara atârnată deasupra unei scrumiere pline de chiştoace…
În cele din urmă, după ce am pornit spre destinaţia dorită, domnul Costel mă întreabă, parcă trezit de îndemnul conştiinţei:
– Vă deranjează fumul?
Mulţumit de faptul că măcar am fost întrebat, am decis să fiu tolerant, având în vedere că nici drumul nu era foarte lung:
– Nu mă deranjează, cu un ton care mai degrabă spunea „Nici măcar faţă de clienţi nu vă puteţi abţine“!…
Deodată, radioul pornit întrerupe liniştea şi tensiunea mocnită, declanşând, spre surprinderea mea, un dialog, care în cele din urmă m-a făcut să cunosc un om care nu părea a fi ceea ce-mi imaginasem eu…
– Întrerupem programul cu o ştire de ultimă oră. Marele om de afaceri X a fost arestat azi, suspectat că a fraudat statul cu 10 milioane de euro, în urma unui contract dubios. Conform acestui contract, omul de afaceri trebuia să construiască 30 de kilometri de autostradă în zona Bihorului.

În acel moment, am simţit că o oarecare amărăciune din sufletul domnului Costel a recidivat, scoţându-l din normalul unei zile de muncă:
– Ia uite dom’le, nu se mai satură de furat, de i-ar aresta pe toţi! Pe vremea lui Ceauşescu nu se fura cum se fură acum, spuse domnul Costel. Părea că a gustat regimul comunist îndeajuns de mult încât să îşi câştige dreptul de a face această comparaţie controversată.
– Eu zic totuşi că tot e mai bine acum decât cum a fost, am ţinut să îl contrazic imediat. Am făcut-o totuşi cu prudenţă, fiind mai interesat de experienţa acestui domn, decât de subiectul în sine.
– Ce vârstă aveţi?, mă întreabă direct domnul Costel, uşor deranjat de îndrăzneala mea de a-l contrazice.
– 30 de ani, răspund scurt şi la obiect.
– Păi, pe când erai dumneata la grădiniţă, eu eram inginer la fabrica Nicolina. Aveam deja   terminată o facultate la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ şi conduceam o echipă de 25 de oameni. Îţi spun eu, ca un om mai în vârstă: pe vremea aceea era greu pentru leneşi şi indolenţi, dar acum toţi „deştepţii“ fură, punctează ironic domnul Costel.
– Inginer?!, întreb eu mirat, incapabil să asociez imaginea domnului Costel pe care l-am cunoscut acum cinci minute, cu domnul fost inginer.
– Da! Nu mă credeţi? Încă am vechea carte de muncă, v-o pot arăta, o am în torpedou, cu actele maşinii, îmi confirmase domnul Costel, cu mândrie, dar şi cu o oarecare nostalgie. Păcat că în ziua de azi nu mai sunt apreciate adevăratele meserii: toate uzinele s-au vândut, nu mai e nevoie de noi şi nici statul nu mai face nimic pentru cei din generaţia noastră. Acum muncim şi noi cum putem, ca să ne câştigăm existenţa. Ne mai ajută copiii, dar tot e greu, spune domnul Costel cu  amărăciune.

Am realizat imediat cât de uşor poţi trage concluzii pripite cu privire la un om, făcând un portret atât de superficial, bazat pe aparenţe şi o logică precară. Aveam în faţă un inginer, un om educat şi respectat, devenit, ca mulţi alţii din generaţia sa, victimă a unui sistem corupt de conducere şi a unor vremuri în schimbare.
– Îmi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat, am spus şi eu imediat, empatizând deodată cu domnul Costel, care părea destul de nemulţumit şi amărât de ceea ce se întâmplă în ţara aceasta, şi mai ales de ştirea care de fapt nu părea o ştire bombă. Era una care se banalizase prin repetiţie, schimbându-se doar personajul.
Fiind foarte aproape de destinaţie, mă gândeam că nu aş vrea să mă despart de domnul Costel fără să-i las măcar un gând de speranţă, de încredere în Dumnezeu, dar diferenţa mare de vârstă mă stânjenea. Simţeam că experienţa mea infimă de viaţă nu mă îndreptăţeşte să dau sfaturi unui om cu tâmplele cărunte. Cu toate astea, am rostit îndrăzneţ:
– Domnule, vreau să vă spun că există totuşi o justiţie superioară celei pământeşti şi Dumnezeu vă va face dreptate.
– Da, ştiu că există Judecata de Apoi, că fiecare va da socoteală pentru el însuşi, dar până acolo, unii fură şi alţii mor de foame…

– Aveţi dreptate, domnule, dar totuşi cred că Dumnezeu poate oricând să vă schimbe viaţa şi să vă dea un nou început, indiferent de locul sau situaţia în care vă aflaţi. Chiar vă pot spune din mica mea experienţă de viaţă că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu.
– Ceea ce spui dumneata nu e rău, dar trebuie să fim şi puţin realişti. Sunt şi eu un om credincios în felul meu, mai merg la biserică, dar vedeţi dumneavoastră, în ziua de azi nu mai poţi avea încredere nici măcar în biserică, şi nici în preoţi.
– Preoţii sunt oameni ca şi noi, nu vă sugerez să vă încredeţi în ceea ce spun oamenii, ci în ceea ce spune Dumnezeu!
– Şi de unde ştiţi dumneavoastră ce spune Dumnezeu? Cine poate şti dacă măcar există Dumnezeu cu adevărat?
– Aveţi o Biblie?
– Nu mai ştiu sigur! Parcă aveam una în bibliotecă… De ce?
– Sfatul meu este să căutaţi să citiţi Biblia. E singura carte care îl descoperă pe Dumnezeu aşa cum este. Păcat că atât de puţini oameni mai sunt preocupaţi să îl caute pe Dumnezeu, să citească Biblia! În zilele noastre, creştinismul autentic a fost înlocuit cu tot felul de religii atrăgătoare. În alte timpuri, oamenii preţuiau Biblia şi îşi trăiau viaţa altfel.
În acel moment, maşina se opri în dreptul Policlinicii Sf. Maria şi, pentru prima dată, domnul Costel mă privise în ochi cu un interes aparte, ca şi cum i-ar fi părut rău că dialogul nostru avea să se sfârşească.
– Dumneavoastră vorbiţi ca un om în vârstă, îmi spuse el, acordându-mi o stimă de care nu mă simţeam vrednic.
– Eee, vi se pare, încercam eu să fiu modest. Dar sper că v-am fost de ajutor şi chiar mi-aş dori să vă mai întâlnesc!
– Doamne-ajută! 8,45 vă costă călătoria!
Întind o bancnotă de 10 lei si observ că domnul Costel se scotocea stânjenit prin toate buzunarele ca să îmi dea restul. Fără să gândesc prea mult, i-am zis:
–    Păstraţi restul! Dumnezeu să vă dea sănătate şi putere de muncă în continuare!
–    Mulţumesc mult! O zi bună!

Există un dicton care spune „crede şi nu cerceta“. Sensul lui, recunosc, m-a pus de multe ori în dificultate. Şi asta dintr-un motiv simplu: oare ca să urmez acest sfat nu ar trebui să am siguranţa că ceea ce trebuie să cred, fără să mai supun cercetării, reprezintă adevărul, iar el să vină de la o voce autorizată în acest sens? De exemplu, un părinte spune copilului său „nu te juca cu focul!“. Până ce acel copil să ajungă să înţeleagă de ce e periculos acest lucru, nu ar trebui el oare să aibă încredere în vocea autorizată, protectoare şi iubitoare a părintelui?

Totuşi, pe măsură ce ne maturizăm, devenim conştienţi de misiunea de a găsi adevărul, pentru că devenim responsabili de acţiunile noastre.  Scriptura vorbeşte clar în acest sens şi ne îndeamnă la această misiune: „Cercetaţi Scriptura pentru că în ea socotiţi că aveţi viaţă veşnică“. (Ioan 5:39)