ŞI URA ESTE O VIRTUTE, de Meir Y. Soloveichik

Fie ca bărbatul SS să moară fără iertare. Să se ducă în iad. Mai degrabă să ajungă musca la Dumnezeu decât el.

Februarie 2003

 

În scrierea sa despre Holocaust, The Sunflower[1], Simon Wiesenthal povesteşte următoarea experienţă. Pe când era prizonier într-un lagăr de concentrare, monotonia muncii pe care o depunea a fost întreruptă brusc atunci când a fost dus lângă patul unui nazist muribund. Neamţul descria detalii groteşti din cariera sa şi anume, despre participarea sa la uciderea şi tortura a sute de evrei. Manifestând, sau poate imitând doar, sentimente de regret şi remuşcare, i-a explicat că a căutat un evreu – orice evreu – căruia să îi mărturisească şi de la care să ceară iertare. Wiesenthal s-a uitat în linişte la creatura întinsă în faţa lui, şi, nefiind capabil să-i ofere iertare dar nici să-l condamne, a ieşit din cameră. Torturat de această întâmplare, întrebându-se dacă a procedat corect, Wiesenthal a prezentat această poveste în cadrul unui simpozion la care au participat reprezentanţi ai fiecărei grupări religioase. Examinând răspunsurile creştinilor şi ale evreilor, a observat un contrast remarcabil. „Când a fost publicată prima ediţie din The Sunflower”, a scris Dennis Prager, „am fost intrigat de faptul că toţi respondenţii evrei au considerat că Simon Wiesenthal a procedat corect neacordându-i iertare ucigaşului nazist pocăit; creştinii au considerat că a greşit.

 

Într-adevăr, participanţii la simpozion creştini au manifestat mai multă empatie. „Pot foarte bine să înţeleg refuzul lui Simon [de a ierta]”, a spus Fr. Edward Flannery, „dar îmi este imposibil să fiu de acord.” Arhiepiscopul Desmond Tutu citează ca sursă răstignirea. Acesta susţine că negrii sud-africani proaspăt împuterniciţi şi-au iertat asupritorii albi urmând „rabinii evrei care, când El a fost răstignit, adică, Tatăl, i-a iertat pentru că nu au ştiut ce fac.” Dacă avem în vedere doar dreptatea răzbunării, susţine Tutu, „atunci am putea foarte bine să punem punct discuţiei. Iertarea nu este doar un lucru imaginar. Este o politică practică. Fără iertare, nu există viitor.

 

Cu toate acestea, mulţi evrei ar putea răspunde sursei scripturale folosite de Tutu citând un alt verset, unul care de asemenea descrie un evreu abordat de cei care i-au făcut rău dar dare a răspuns într-un mod diferit, poate mai puţin creştinesc:

 

Filistenii l-au prins [pe Samson] şi i-au scos ochii. L-au adus la Gaza şi l-au legat cu lanţuri din bronz … L-au forţat să stea în picioare între piloni … Apoi Samson L-a chemat pe Domnul şi a spus: „Doamne, adu-ţi aminte de mine şi dă-mi putere doar de data asta, O, Doamne, fă ca prin acestă singură faptă de răzbunare să le plătesc filistenilor pentru ochii mei.”

Şi Samson a apucat cei doi piloni care susţineau casa, . . . [şi] a spus: “Fie ca eu să mor cu filistenii.” A tras cu toată puterea şi casa a căzut peste toţi cei care se aflau în ea. Astfel că cei pe care i-a ucis când a murit au fost mai mulţi decât cei pe care i-a ucis în timpul vieţii.

Diferitele răspunsuri teologice date de participanţii la simpozion sugerează, conform lui Prager „modul în care creştinii şi evreii percep răul, ceea ce este înrudit cu felul în care înţeleg iertarea.” Desigur, contrastul dintre cele două Testamente indică următoarele: Cuvintele lui Iisus nu ar putea fi foarte diferite de cele spuse de Samson.

Unii ar putea să considere că Samson cel răzbunător şi plin de mânie reprezintă excepţia păcătoasă a Bibliei şi nu regula; sau, poate că Samson a acţionat în propria apărare. Totuşi, o privire mai îndeaproape indică faptul că profeţii evrei nu numai că şi-au urât duşmanii, dar chiar s-au bucurat de suferinţa acestora considerând că este rezultatul dreptăţii. Marele Samuel, înfruntându-l pe Agag, regele Amaleciţilor, după ce Agag fusese deja capturat şi Amaleciţii exterminaţi, reacţionează cu furie îndreptăţită:

 

Apoi Samuel a spus: „Aduceţi-l pe Agag, regele Amaleciţilor, în faţa mea.” Agag a venit la el plin de ură şi a spus: „De bună seamă amărăciunea morţii a trecut.” Dar Samuel a spus: „Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, așa și mama ta să fie între femei lipsită de fiu.” Și a tăiat Samuel pe Agag înaintea Domnului în Ghilgal.

 

Şi înainte ca furia lui Samuel şi a lui Samson să fie pusă pe seama orgoliului masculin, trebuie să menţionez că profeta Deborah pare să se bucure de moartea grotească a duşmanului ei, filisteanul Sisera, care a fost executat, aşa cum a meritat, de o altă femeie. Cântecul emoţionant al Deborei prezintă fiecare detaliu sângeros:

Cea mai binecuvântată dintre femei, Iael, nevasta lui Heber, a luat un ţăruş de-al cortului, a pus mâna pe ciocanul de lemn. S-a apropiat încet de Sisera şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă. El a căzut şi a rămas nemişcat la picioarele ei. Aşa să piară toţi duşmanii tăi, Doamne!

În opera sa, At the Entrance to the Garden of Eden[2] , jurnalistul Yossi Klein Halevi vorbeşte cu Johanna, o măicuţă catolică uimită de ura pe care o arată israelienii faţă de duşmanii lor. Johanna povesteşte despre o profesoră evreică israelită „care ne era foarte apropiată. Ne-a spus despre mezinul ei că îl urăşte pe Saddam… Era aşa de entuziasmată. Era atât de mândră de fiul ei.” „Mi-am dat seama”, a concluzionat Johanna, „că ura face parte din religia evreilor.” Avea dreptate. Profeţii evrei au vorbit în numele Domnului care, în Exodus, ar putea „ierta nedreptatea şi transgresiunea şi păcatul” dar care „nu-i va exonora în niciun fel [ pe vinovaţi].” De asemenea, refuzând să îşi ierte duşmanii, liderii evrei nu au dorit doar să-i înfrângă pe aceştia ci să-i dezonoreze. Când regina Estera deja îl învinsese pe Haman – Hitler al perioadei respective, exterminator al poporului evreu – şi îi ucisese pe susţinătorii şi chiar pe fiii acestuia, regele Ahasuerus a întrebat ce şi-ar putea dori mai mult:

 

Regele a spus către regina Estera: „În capitala Susa evreii i-au ucis pe cei zece fii ai lui Haman … Acum ce mai doreşti? Toate ţi se vor îndeplini. Care este următoarea ta cerere? Se va face.” Estera a răspuns: „Dacă este pe placul regelui … fie ca cei zece fii ai lui Haman să fie atârnaţi în furci.”

 

Interesant este că cel mai aprins răspuns oferit la simpozionul lui Wiesenthal a fost cel al unei femei. Scriitoarea evreică Cynthia Ozick, vorbind despre cum Wiesenthal, într-un moment de milă, a îndepărtat o muscă de corpul distrus al nazistului, şi-a încheiat pledoaria în maniera aspră şi poetică a Deborei:

Fie ca bărbatul SS să moară fără iertare. Să se ducă în iad. Mai degrabă să ajungă musca la Dumnezeu decât el.

 

În timp ce beam cafeaua săptămânală cu prietenul meu Fr. Jim White, un preot episcopal, am abordat, din nou, problema asupra căreia nu reuşeam să cădem de acord. Un om atât de rău – Hitler, Stalin, Osama bin Laden – merită iubirea unui teist? Nu puteam să diger o astfel de noţiune, în timp ce Fr. Jim era în favoarea sa. Iudaismul, spuneam eu, presupune iubirea faţă de aproape, dar cu anumite limite. „Ura” nu este întotdeauna sinonimă cu păcatul. În timp ce Moise ne-a poruncit „să nu ne urâm fraţii,” acţiunile imorale ale unui om pot determina ruperea legăturii dintre el şi umanitate. Referitor la rasha, termenul evreiesc pentru cei răi, Talmud-ul spune clar: mitzvah lisnoso—avem obligaţia de a-l urî.

Unii oameni încearcă să minimalizeze această diferenţă între credinţe. Eva Fleischner, specialistă în diferenţele dintre religii şi participantă la simpozionul Sunflower, susţine „Creştinii şi cei care nu sunt creştini, dar se trezesc la realitate – au interpretat greşit şi continuă să o facă, [scrierile creştine] cum că învăţăturile lui Iisus înseamnă să iertăm pe toată lumea … Elementul care nu a fost luat în calcul este că Iisus mă provoacă pe mine să iert răul care mie mi-a fost făcut … El nu ne cere să iertăm răul care a fost făcut altei persoane.” Probabil. Dar chiar şi aşa, un abis teologic rămâne între perspectivele evreilor şi creştinilor cu privire la acest aspect. După cum putem vedea din furia lui Samson, conform iudaismului, iertarea este adesea o virtute, dar şi ura poate fi atunci când cineva are de-a face cu oameni de o răutate pură. În acest caz, în loc să iertăm, putem să dorim răul; în loc să avem speranţe de căinţă, putem spera ca duşmanii noştri să aibă parte de mânia lui Dumnezeu.

De fapt, nu se poate minimiza diferenţa dintre iudaism şi creştinism în ceea ce priveşte ura ca virtute. Într-adevăr, fondatorul creştinismului a rescunoscut încălcarea tradiţiei evreieşti cu privire la acest lucru, încă de la început: „Ştiţi că „trebuie să îţi iubeşti aproapele şi să îţi urăşti duşmanul”, dar eu vă spun vouă „Iubiţi-vă duşmanii şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să puteţi fi copiii Tatălui vostru în rai; pentru că soarele Lui străluceşte atât asupra răului cât şi asupra binelui, şi trimite ploaia peste drepţi dar şi peste nedrepţi… Fiţi deci perfecţi pentru că Tatăl vostru este perfect.” Iisus spune că Dumnezeu îi iubeşte pe cei răi, deci şi noi trebuie să îi iubim. Iudaismul însă nu este de acord; nu neagă importanţa de a-L imita pe Dumnezeu dar evreii îi urăsc pe cei stricaţi deoarece consideră că şi Dumnezeu îi dispreţuieşte.

[1] Engl. Floarea Soarelui (n.tr.)

[2] Engl. La intrare în Grădina Raiului (n.tr.)

Articol apărut cu permisiunea revistei First Things.


 

Revista Creștină se găsește la toate magazinele Inmedio din România.