OPŢIUNEA PREFERENŢIALĂ PENTRU SĂRMANI, de R.R. Reno

Caracterul moral al unei naţiuni se măsoară în mare parte prin grija pe care o arată faţă de cei săraci.

Iunie 2011

 

Cu aproximativ un an în urmă m-am întâlnit cu un grup de prieteni din facultate. Oameni de treabă— cariere, familii, unii merg regulat la biserică, alţii nu, toţi sunt implicaţi în comunităţi. În mare parte sunt burghezi în sensul bun, dar câţiva au fost surprinşi. Au vrut să ştie de ce am devenit conservator din punct de vedere social.

 

Nu am fost în stare să ofer un răspuns foarte bun. Dar am continuat să mă gândesc la asta. Da, am ajuns să-mi dau seama de urgenţa morală de a-i proteja pe nenăscuţi şi de a apăra căsătoria tradiţională, dar şi de a reabilita virtuţile politeţii şi auto-disciplinei. Mai mult de atât, are legătură cu principiul care stă la baza Bibliei.

În evanghelia lui Matei, Iisus ne avertizează cu privire la modul în care vor fi judecate vieţile noastre. Cuvintele Lui sunt scoase în evidenţă. Trebuie să-i hrănim pe săraci, să fim ospitalieri, să-i îmbrăcăm pe cei goi şi să-i ajutăm pe cei întemnitaţi. „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.

Este un avertisment sobru şi mă tem că este tipic. În mare parte mă gândesc la mine: nevoile mele, interesele mele, dorinţele mele. Când evadez din coconul de interes personal, asta se datorează de obicei faptului că mă gândesc la familia mea, prietenii mei, ceea ce din nou înseamnă interes personal. Oamenii sărmani? Sigur, mă simt oarecum responsabil dar ei sunt la distanţă şi reprezintă mai degrabă o ipoteză decât ceva real: sunt obiectele unei griji morale slabe, distante, care tinde să fie depăşite de nevoile mele imediate. După cum spuneam, mă tem că este tipic.

Acesta este motivul pentru care tradiţia modernă catolică referitoare la etica socială a insistat ca nevoile săracilor să aibă prioritate. În Octogesima Adveniens (1971), o enciclică ce marchează cea de optzecea aniversare a tratamentului seminal a problemelor sociale moderne, Rerum Novarum, Paul VI a evocat importanţa fundamentală a spiritului transformator ce reiese din iubirea de sacrificiu. „Învăţându-ne despre lucrările de caritate” a scris el, „Evanghelia ne instruieşte să manifestăm respect preferenţial faţă de cei sărmani şi situaţiile speciale existente în societate: cei mai norocoşi ar trebui să renunţe la o parte din drepturi şi să îşi pună bunurile, cu generozitate, în serviciul celorlalţi.”

„Respect preferenţial” a devenit sloganul cea mai la îndemână „opţiune preferenţială”, o formulare ce aparţine teologilor liberali din America de Sud, dar care a fost adoptată şi folosită pentru evidenţierea perspectivei catolice asupra eticii sociale în ultimile decenii. Aceasta exprimă un imperativ creştin fundamental. Când ne gândim la politică şi cultură, prima întrebare ar trebui să fie: „Care sunt nevoile celor sărmani?”

În prezent, cu siguranţă America se confruntă cu asemenea probleme. Oamenii care şi-au pierdut slujbele nu sunt capabili să îşi achite chiriile. Femei tinere şi necăsătorite care au refuzat să avorteze se chinuie să supravieţuiască. Imigranţii ilegali sunt exploataţi; oamenii străzii au nevoie de adăposturi; cei flămânzi au nevoie de mâncare.

Unii susţin că metoda cea mai bună de a acoperi aceste nevoie implică adoptarea unei politici de impozitare care să contribuie la creşterea economică şi dublarea eforturilor pentru faptele caritabile private. Alţii evidenţiază programele publice şi o intervenţie mai activă din partea guvernului. Este, desigur, un argument viabil şi într-o măsuri notabilă, politicile contemporane dezbat asupra acestor probleme. Dar nu ar trebui să uităm că există un consens unificator: caracterul moral al unei naţiuni se măsoară în mare parte prin grija pe care o arată faţă de cei săraci.

 

În această situaţie sunt de acord cu mulţi prieteni de stânga care susţin că America nu se îngrijeşte de săraci aşa cum ar trebui. Totuşi, eşecul nostru nu este doar economic. De fapt, nu este aproape deloc de natură economică. Dacă vizităm cartierele sărace din New York sau majoritatea orăşelelor sărace din Iowa rurală, ne dăm seama imediat că sărăcia este mai profundă şi mai răspândită decât nevoia materială. Prezenţa drogurilor, crimei, exploatării sexuale, eşecului căsătoriilor – simpla brutalitate şi urâciune a vieţilor majorităţii sărmanilor din America este cu adevărat şocantă. Aşa cum ne aminteşte Catechism of the Catholic Church[1], sărăcia nu este doar materială; este şi morală, culturală, religioasă (CCC 2444), şi tocmai aceste tipuri de sărăcie sunt dureros de evidente în prezent. Mărirea salariului minim pe economie sau rata impozitelor nu vor ajuta la alinarea acestei sărăcii.

Nu putem restaura cultura căsătoriei, spre exemplu, cheltuind mai mulţi bani pentru asta. Un raport realizat recent în America de către Proiectul Căsătoriei Naţionale condus de W. Bradford Wilcox, When Marriage Disappears: The New Middle America[2], prezintă o imagine sobră. Cu cât te afli mai jos pe scara socială, cu atât eşti mai predispus divorţului, traiului în concubinaj, să ai mai mulţi parteneri sexuali şi să comiţi adulter. Una dintre cele mai dure statistici fac referire la copiii născuţi în afara căsătoriei. La finalul anilor 2000, printre femeile între cincisprezece şi patruzeci şi patru de ani care au renunţat la şcoală, mai mult de jumătate au născut fără a fi căsătorite. Şi acest lucru este valabil nu doar pentru cei aflaţi la baza scării sociale. Dintre absolvenţii de liceu şi femeile cu pregătire tehnică – cu alte cuvinte, clasa mijlocie – aproape jumătate dintre femeile care nasc sunt necăsătorite.

O cunoştinţă de-a mea care lucrează ca asistent a observat recent că ai săi colegi de muncă trec dintr-o criză personală în alta. Mi-a spus: „Chiar ieri a trebuit să ascult plângerile unei femei care se certa şi cu soţul şi cu iubitul.” Atmosfera dezintegrării sociale şi nu corvoada serviciului – care nu este deloc neglijabilă – este demoralizatoare. Profesorii au probleme asemănătoare. Soţia unui alt prieten mi-a povestit că elevii săi din ciclul secundar, dintr-un orăşel din Iowa, au fost uimiţi de romanul lui Hawthorne, Litera stacojie: „De ce-i aşa important ca Hester să se înţeleagă cu Reverandul Dimmesdale?”

Mi-a spus adesea că era un sentiment ca de laborator de metamfetamine, lichior de malţ, adolescente însărcinate şi o atmosferă generală de colaps social.

Opţiunea preferenţială pentru săraci. Un creştin care doreşte să urmeze învăţăturile lui Iisus trebuie să aibă în vedere un lucru singular legat de sărăcia americanilor: cele mai adânci şi mai puternice deficite sunt de ordin moral, nu financiar; deprivările cele mai serioase sunt culturale, nu economice. Mulţi oameni aflaţi în partea de jos a societăţii americane au telefoane mobile, televizoare plate şi multe alte bunuri de larg consum. Dar vieţilor lor sunt un dezastru.

De ce asta? Este o întrebare complicată la care nu pot oferi un răspuns convingător în prezentul articol. Dar aş vrea să închei cu o sugestie, dacă nu cu un argument.

Papa Ioan Paul al II-lea a scris următoarele referindu-se la problema dreptăţii sociale: „Nevoile săracilor sunt mai importante decât dorinţele celor bogaţi.” Aproape toată viaţa (m-am născut în 1959), bogatii şi persoanele educate din America nu şi-au dorit altceva decât libertăţi personale boeme. Cei bogaţi, să fim clari, sunt persoanele stabile şi de succes din mediul academic precum şi profesioniştii din clasele de mijloc superioare. Nu mă refer doar la oameni care locuiesc în apartamente de lux, ci la oameni ca noi şi ca apropiaţii noştri.

Această eliberare boemă a implicat revoluţia sexuală, desigur, slăbind constant normele de constrângere şi disciplină referitoare la cultura sănătoasă a căsătoriei.

Bogaţii nu au profitat de libertate doar în ceea ce priveşte sexul şi căsătoria. Aici se încadrează şi antinomianism-ul[3] verbal exprimat de George Carlin în campaniile de normalizare a obscenităţii; bibliotecarii din suburbii insistând asupra dreptului de a urmări pornografie, miliardarii care se îmbracă la fel ca docherii şi multe asemenea atacuri la noţiunile tradiţionale de responsabilitate burgheză.

Să ne gândim la următorul exemplu tipic. Cu câteva luni în urmă, un profesor de psihologie de la Universitatea Northwestern a invitat un antreprenor din lumea sexului să ţină un discurs în faţa clasei şi vizita s-a terminat cu o performanţă sexuală care, conform mărturiei discrete publicată de un ziar, a implicat „o femeie, un bărbat şi un dispozitiv electric.”

 

Autorităţile se agită puţin când revoluţionarii stilului de viaţă dau cu băţul în baltă şi aduc asupra loc publicitate negativă. Preşedintele universităţii, Morton Schapiro, a dat o declaraţie împăciuitoare: „Mulţi dintre membrii comunităţii Northwestern sunt deranjaţi de ceea ce s-a petrecut în campusul nostru. La fel şi eu.” Dar reacţia elitei este una de indulgenţă, dacă nu chiar preocupată într-un mod pozitiv. Retorica eliberării („Minorităţile sexuale trebuie acceptate!”) crează o perdea de fum şi se discută serios despre libertatea academică. Între timp, cei bogaţi au parte de libertatea pe care şi-o doresc, libertate care are prea puţină legătură cu dreptatea şi o foarte mare legătură cu relaţia strânsă dintre bogăţie şi status cu avantajele delicioase ale unei conştiinţe diminuate. Toate acestea se petrec într-un mediu căptuşit cu plasele de siguranţă ale terapeuţilor, ale clinicilor de detoxifiere, ale prietenilor grijulii şi ale siguranţei economice.

 

Realitatea socială a Americii contemporane este dureros de clară. În principal, cei bogaţi şi puternici nu îşi doresc şi mai multă bogăţie la fel de mult cum îşi doresc relaxare morală şi crearea unei imagini auto-suficiente ale propriei persoane ca fiind nonconformişti ce trăiesc o viaţă de iluminare şi libertate în avans în plictisitoarele suburbii americane. Între timp, în partea sudică a oraşului Chicago – şi în orăşelele chinuite şi în locuinţele mizere din vechile suburbii – restul Americii suferă din cauza pierderii de capital social.

 

Trebuie să recunosc că adesea mă simt frustrat de prietenii mei liberali care îşi fac atât de multe griji din cauza inegalităţii veniturilor, dar nu le pasă deloc de inegalitatea morală. Rezolvarea lor este să se facă schimbări. Să rezolva cu bani – putem rezolva cu bani – dezordinea cauzată de boemii lui Gucci?

Nu. Progresiştii vorbesc despre „responsabilitate socială”. Este un termen potrivit, dar înseamnă să organizăm capitalul social la fel de mult ca – de fapt, mai mult decât – să oferim resurse financiare. În societatea noastră, opţiunea preferenţială pentru săraci trebuie să recompună capitalul social risipit de bogaţii baby boomers[4], şi asta înseamnă conservatism social. Fantezia boemă lucrează împotriva acestui imperativ clar deoarece ne promite că-i putem îngriji pe săraci fără a acorda atenţie propriului stil de viaţă. Face apel pentru ajutarea celor mai puţin norocoşi, urgent chiar, fără a fi nevoie să aducem schimbări vieţii noastre de zi cu zi. Suntem chemaţi spre conştientizare, poate, sau activism, dar fără a face ceva care să ne limiteze libertăţile însuşite de-a lungul ultimelor decenii şi fără a ne limita propriile dorinţe.

 

Vreţi să-i ajutaţi pe săraci? Chiar vă rugăm să vă plătiţi impozitele şi să faceţi donaţii agenţiilor care se ocupă se servicii sociale. Oferiţi-vă voluntari într-o bucătărie sau contribuiţi la construirea de locuinţe pentru cei care nu şi le pot permite. Dar puteţi face chiar mai mult pentru cei sărmani dacă vă căsătoriţi şi rămâneţi fideli partenerei/partenerului; dacă aveţi curajul să folosiţi cuvinte învechite precum cast şi onorabil; dacă purtaţi cravată; dacă închideţi emisiunile TV de tip reality show; dacă luaţi cina în fiecare seară împreună cu familia; dacă încetaţi să mai folosiţi înjurături în loc de semne de exclamare; dacă mergeţi la biserică sau la sinagogă.

Astfel, şi nu numai, putem contribui la restaurarea formelor de disciplină morală şi socială care nu se modifică pentru a corespunde dorinţelor celor puternici – forme care oferă sărmanilor cea mai bună şi cea mai eficientă metodă de a scăpa de sărăcie. Aceasta este cu adevărata opţiunea preferenţială – şi cea mai reală formă de respect – pentru sărmani.

 

 

[1] Engl. Catehismul Bisericii Catolice (n.tr.)

[2] Engl. Când căsătoria dispare: Noua Americă de Mijloc (n.tr.)

[3] Termen derivat din limba greacă; în creştinism se referă la persoanele care consideră că sunt mântuiţi doar prin credinţă, fără a mai fi nevoie să respecte legile lui Moise (n.tr.)

[4] Engl. Termen folosit pentru persoanele născute în perioada de creştere demografică de după cel de-al doilea război mondial. (n.tr.)

Articol apărut cu permisiunea revistei First Things.


Revista Creștină poate fi cumpărată de la orice magazin Inmedio din România.