REABILITAREA HUMANAE VITAE (partea a 4-a), de Mary Eberstadt

Astfel că, în loc să fie reabilitată, biserica este demoralizată; în loc de claritate, confuzie în masă; în loc de smerenie mai mare, chiar mai puţină. De fapt, perversitatea este, ei bine, perversă. În ce alt domeniu oamenii sunt la acest nivel de contrazicere extremă, zilnică şi constantă? Unde este Boccaccio pentru acest Decameron post-Pastilă? Este de fapt foarte amuzant dacă te gândeşti. Şi atunci de ce nu râde nimeni?

Cât despre alte ironii, foarte important este să fii sensibil la absurd. În dorinţa lor de a elimina părţile neplăcute ale catolicismului şi de a menţine în acelaşi timp părţile plăcute, catolicii americani au luat o măsură nouă şi uimitoare: au creat un registru de plângeri special care seamănă extrem de mult cu versiunea catolică a unui orfan cu tupeu.

Astfel că mulţi catolici se plâng de lipsa preoţilor, ignorând în tot acest timp propria responsabilitate – faptul că prea puţini au destui copii încât să trimită un fiu pe calea preoţiei în timp ce pe restul să-i însoare pentru a duce mai departe numele familiei. Plâng închiderea bisericilor şi şcolilor catolice – ca să nu mai vorbim de parohii întregi, făcând apel la dreptul conştiinţei individuale, şi folosind contraceptive. Arată cu degetul scandalurile sexuale în care sunt implicaţi preoţii, ca dovadă pozitivă că abstinenţa este prea mult pentru oameni – dar ignoră complet că absenţa abstinenţei a dat de fapt naştere la astfel de scandaluri.

De fapt, ruşinea catolicismului american contemporan – cele mai recente scandaluri în care au fost implicaţi preoţi şi băieţi minori – se poate urmări până la diviziunea apărută între lumea catolică laică ce îşi dorea o altă doctrină a contracepţiei, pe de o parte, şi o generaţie nouă de preoţi care se abordau lucrurile mai lejer, pe de altă parte. „Nu-l pârăsc pe preotul meu homosexual dacă îmi oferi iertarea pentru contracepţie” pare să fi fost pactul nerostit în multe parohii de la Humanae Vitae încoace.

Laicii mai smeriţi ar fi putut să se întrebe cu voce tare despre faptul că un număr semnificativ de preoţi post – Vatican II păreau, mai mult sau mai puţin exteriorizaţi, să fie gay. Clericii puţin mai atenţi ar fi putut să observe că mulţi catolici care foloseau contracepţia primeau Împărtăşanie. Este greu de crezut că fie dezvoltarea – rebeliunea laicilor, larg răspândită, împotriva învăţăturilor bisericeşti cu privire la sex, fie rebeliunea unui număr semnificativ de preoţi, tacită şi concomitentă împotriva învăţăturilor bisericeşti cu privire la sex – ar fi putut să existe una fără cealaltă.

În timpul vizitei recente a lui Benedict în Statele Unite, s-a insistat cu faptul că Humanae Vitae a pornit o rebeliune sau era total nouă sub soare. Conform cunoscutei replici a lui Peter Steinfels: „Enciclica papei din 1968 şi valurile pe care le-a creat continuă să polarizeze biserica americană.” Conform acesteia, totul era bine până când Paul VI a refuzat să se adapteze vremii – moment în care a fost dezlănţuit iadul.

Desigur, tot ce a făcut Paul VI, după cum au afirmat Anscombe şi alţi catolici neutri, a fost să repete ceea ce aproape toată lumea de-a lungul istoriei creştinismului, a spus despre subiect. Cât despre a le cere catolicilor să fie mai mult ca protestanţii care acceptă contracepţia, criticii au uitat ce-au avut de spus teologii creştini despre contracepţie, de-a lungul mai multor secole şi practic până alaltăieri.

Într-un cuvânt, Nu. De exemplu, exact o sută de ani în urmă, Conferinţa Lambeth din 1908 a folosit împotriva contracepţiei artificiale cuvinte mai dure decât orice argument din Humanae Vitae: „demoralizatoare pentru caracter şi ostilă bunăstării naţionale.” Conform unei alte întorsături istorice care probabil conţine şi o urmă de ironie, poziţiile adoptate de părinţii fondatori ai protestantismului îi fac pe tradiţionaliştii catolici din 1968 să pară extrem de modeşti. Într-un comentariu despre Geneză, Martin Luther a declarat contracepţia ca fiind mai rea ca incestul sau ca adulterul. John Calvin a numit-o o „crimă capitală.” Nu s-a renunţat la această unanimitate până în anul 1930 când anglicanii au votat să se permită ca în cazuri extreme cuplurile căsătorite să utilizeze metode contraceptive, şi, de-a lungul anilor, acest lucru s-a răspândit şi în alte ramuri ale bisericii creştine.

În lumina actualei tradiţii creştine, întrebarea nu este de ce biserica catolică nu şi-a pierdut curajul cu privire la acest subiect. Întrebarea este de ce au făcut-o toţi ceilalţi din tradiţia iudeo-creştină. Indiferent de răspuns, biserica catolică a suferit, şi suferă în continuare, din cauza eşecului public – când de fapt a fost singura care nu a eşuat.

Din când în când după 1968, o parte dintre catolicii care au acceptat „singura doctrină care a părut mereu ca fiind învăţătura pe care biserica o oferă despre acest subiect”, după spusele lui Anscombe, s-au întrebat de ce, mai exact, Humanae Vitae a fost atât de prost primită de restul lumii.

Desigur, o parte a problemei este sincronizarea, conform observaţiilor lui George Weigel. Alţii au menţionat ca factori: mijloacele media laice şi absenţa unui amvon naţional catolic. Alţii au susţinut că ideea lui Ioan Paul II, teologia trupului, o explicaţie elaborată şi extrem de pozitivă a învăţăturilor morale creştine, nu a fost la fel de înţepătoare ca Humanae Vitae, motiv pentru care a avut mai mare câştig de cauză în ceea ce priveşte obedienţa turmei.

Totuşi, în cele din urmă, este greu de crezut că forţa fundamentală din spatele răspunsului de respingere pe care l-a primit Humanae Vitae, s-ar datora uneia sau mai multor fraze”. Acelaşi lucru se aplică şi pentru scrierile lui Augustin, Thomas Aquinas sau ale oricărei alte persoane care, de-a lungul istoriei creştinismului, a scris despre acelaşi subiect. Mai degrabă, problema fundamentală este ceea ce Arhiepiscopul Chaput a explicat cu zece ani în urmă: „Dacă Paul VI a avut dreptate referitor la atât de multe consecinţe derivate din problema contracepţiei, este pentru că a avut dreptate în ceea ce priveşte contracepţia.”

Aceasta este exact legătura pe care puţini oameni doresc să o facă în 2008, deoarece sexul protejat – după cum susţin comentatorii, religioşi sau nu, – este faptul social fundamental al vremurilor noastre. Astfel că dorinţa crâncenă şi larg răspândită de a menţine acest lucru este responsabilă pentru multe rezultate nedorite. În ciuda consemnărilor empirice care sunt negreşit de partea lui Paul VI deja, există o rezistenţă extraordinară la a recunoaşte că învăţăturile morale catolice au fost corecte, indiferent de căt de detaliate sunt consemnările.

Având în vedere spectacolul uman din prezent, la patruzeci de ani după ce documentul a cărei respingere i-a frânt inima lui Paul VI, nu putem decât să ne întrebăm cum s-ar fi simţit dacă ar fi putut vedea o mică parte din ce se întâmplă acum – dacă asta l-ar fi făcut să afişeze o urmă de zâmbet întristat.

 

La urma urmei, este nevoie de o inimă de piatră ca să poţi găsi măcar o parte amuzantă în ceea ce se întâmplă. Există o reabilitare empirică şi continuă în fiecare zonă aparţinând celei mai nedorite, ignorate şi batjocorite învăţături în ultimii cincizeci de ani. Există faptul că Pastila, care trebuia să şteargă cu buretele toate consecinţele sexului odată pentru totdeauna, s-a dovedit a avea la rândul ei consecinţe uriaşe. Există modul în care atât de mulţi catolici, ruşinaţi de acuzaţii precum arhaismul şi dominaţi de dorinţa de a fi la fel de liberi sexual ca toţi ceilalţi din jur, s-au întrecut pentru semnele teologice de ieşire de după Humanae Vitae – toate acestea la fel cum lumea, cu toate căile sale vechi greşite, a început să adune mai multe dovezi pentru docrina bisericii decât şi-ar fi putut imagina oricine a trăit în secolele anterioale şi în timp ce alţi oameni se apropiau de biserică deoarece era exact un „semn al contrazicerii” când ceilalţi doreau altceva.

Astfel că, în loc să fie reabilitată, biserica este demoralizată; în loc de claritate, confuzie în masă; în loc de smerenie mai mare, chiar mai puţină. De fapt, perversitatea este, ei bine, perversă. În ce alt domeniu oamenii sunt la acest nivel de contrazicere extremă, zilnică şi constantă? Unde este Boccaccio pentru acest Decameron post-Pastilă? Este de fapt foarte amuzant dacă te gândeşti. Şi atunci de ce nu râde nimeni?

Mary Eberstadt este cercetător la Institutul Hoover, a scris Home-Alone America[1], şi a editat Why I Turned Right: Leading Baby Boom Conservatives Chronicle Their Political Journeys[2].

[1] Engl. America singură acasă (n.tr.)

[2] Engl. De ce am avut dreptate: Determinarea Conservatorilor Baby-Boom să îşi consemneze călătoriile politice (n.tr.)