REABILITAREA HUMANAE VITAE (partea a 3-a), de Mary Eberstadt

Cei care nu vor să se aşeze la casa lor sperând că vor găsi un suflet pereche mai târziu sunt aproape ca adolescenţii care cred că sunt invulnerabili la moarte într-un accident în care au condus beţi. Ne pierdem simţul mortalităţii. Uităm că şi noi voi îmbătrâni şi vom deveni din ce în ce mai puţin atrăgătoare. Şi chiar dacă unii bărbaţi ne consideră atrăgătoare şi sunt gata să-şi întemeieze o familie vor decide mai degrabă să se însoare cu cineva mai tânăr cu care pot să aibă proprii copii biologici. Acesta este un motiv în plus să ne aşezăm la casa noastră cât timp avem această opţiune.

Poate că cel mai convingător argument în favoarea căsătoriei tradiţionale nu a fost pe coperta Raportului Catolic Mondial, ci în Antlantic-ul devotat şi laic. Articolul din 2008 „Mărită-te cu El!” de Lori Gottlieb – mamă singură care şi-a conceput copilul cu spermă donată pentru a nu pierde ocazia de a fi mamă aşa cum a pierdut-o pe cea de a fi căsătorită – este o perspectivă extrem de personală asupra singurătăţii aduse de revoluţia sexuală, inclusiv conceperea unui copil cu donatori de spermă absenţi sau anonimi, impactul coroziv pe care-l are o abordare consumeristă a romantismului şi efectele triste pe care le are vârsta în creştere asupra impactului sexual al unei persoane.

Gottlieb scrie din perspectiva cuiva care a jucat după toate regulile feministe doar pentru a-şi da seama prea târziu de ceea ce a avut. Sub limbajul simplu, articolul are un iz de priveghi. Recunoscând cât de mult râvneşte după soţul prietenelor sale, poate doar pentru nevoia de a avea pe cineva care să contribuie la creşterea copilului, Gottlieb oferă următoarele sfaturi: „Cei care nu vor să se aşeze la casa lor sperând că vor găsi un suflet pereche mai târziu sunt aproape ca adolescenţii care cred că sunt invulnerabili la moarte într-un accident în care au condus beţi. Ne pierdem simţul mortalităţii. Uităm că şi noi voi îmbătrâni şi vom deveni din ce în ce mai puţin atrăgătoare. Şi chiar dacă unii bărbaţi ne consideră atrăgătoare şi sunt gata să-şi întemeieze o familie vor decide mai degrabă să se însoare cu cineva mai tânăr cu care pot să aibă proprii copii biologici. Acesta este un motiv în plus să ne aşezăm la casa noastră cât timp avem această opţiune.”

La aceste exemple despre cum scriitoarele feministe au devenit martori la acuzarea revoluţiei sexuale, am putea adăuga o reflecţie publică despre copilul ilegitim al Pastilei, pornografia omniprezentă.

„Atacul violent al pornografiei”, după cum a scris un observator special „este responsabil pentru scăderea libidoului bărbaţilor în relaţie cu femeile şi determinarea bărbaţilor să considere din ce în ce mai puţine femei ca fiind „demne de pornografie”. Mai mult „apetitul sexual a devenit ca relaţia dintre afacerile în agricultură, alimente procesate, porţii supra-dimensionate şi obezitate … Dacă apetitul îţi este stimulat şi hrănit de materiale de slabă calitate, este nevoie de mai multe produse de proastă calitate pentru a te îndestula. Oamenii nu sunt mai apropiaţi datorită pornografiei ci din contra, oamenii nu sunt mai excitaţi în viaţa de zi cu zi.” Şi poate cel mai şocant din toate, asta – care doar cu puţin efort ar fi putut la fel de bine să apară chiar în Humanae Vitae: „Puterea şi responsabilitatea sexului sunt păstrate când actul are ceva sacru, când nu este la îndemână tot timpul.”

Această afirmaţie nu a fost făcută de un antic religios ci de Naomi Wolf – feministă din al Treilea Val şi autoarea lucrărilor precum The Beauty Myth[1] şi Promiscuities[2], care aparent sunt dedicate dovedirii faptului că femeile pot şi ele să adopte comportamentul masculin.Cu toate acestea ea este una dintre multele femei care depun mărturie, oricât de inconştient s-ar întâmpla asta, pentru unele dintre lucrurile amuzante care s-au întâmplat după ce Pastila a apărat pe toată lumea de sclavie sexuală odată pentru totdeauna.

Faptul că nu există literatură auxiliară de doleanţă pentru bărbaţi – care, în mare parte, pur şi simplu par să nu aibă nevoie să se plângă în noua ordine mondială – este un alt aspect pe care Humanae Vitae şi alte tipuri retrogade le-au prezis ca urmare a revoluţiei. După cum spune zicala şi la fel cum mulţi oameni s-au întrebat atunci, cui bono? Patruzeci de ani mai târziu, au apărut dovezile. După cum a observat arhiepiscopul Charles J. Chaput din Denver la cea de-a treizecea aniversare a Humanae Vitae în 1998: „Contracepţia a eliberat bărbaţii – fără precedent în istorie – de responsabilitatea violului.” Toate feministele care până în 2008 nu sunt de acord cu această declaraţie, vă rog să vă ridicaţi!

Adversarii Humanae Vitae ar fi putut să nu prevadă o creştere istorică importantă care în retrospectivă să pară că le subminează cererile ca Biserica Catolică să fie în pas cu vremea: colapsul răspândit al Protestantismului, în special implozia continuă a Bisericii Episcopale şi a altor ramuri ale Anglicanismului. Este la fel de clar ca orice lanţ istoric faptul că implozia este consecinţa directă a faimoasei Conferinţe Lambeth din 1930, la care Anglicanii şi-au abandonat opinia creştină despre contracepţie. Dacă o biserică nu-i poate spune turmei pe care o păstoreşte: „ce să fac cu propriul trup”, după cum spune zicala, în ceea ce priveşte contracepţia, atunci şi alte moduri de utilizare ale acelui corp se vor dovedi, în mod similar, de neatins pentru autoritatea ecleziastă. Din nefericire are sens faptul că Anglicanii implodează din cauza problemei homosexualităţii. Ca să-l cităm din nou pe Anscombe:

Dacă metodele de contracepţie sunt permisibile, atunci ce-ar mai fi de obiectat referitor la masturbarea reciprocă, copularea in vase indebito, sodomia, homosexualitatea (poate ar trebui să atrag atenţia că folosesc un termen legal aici – şi nu limbaj obscen), atunci când copularea normală este imposibilă sau nerecomandată (sau în orice caz, după gust)? Diferenţa nu poate sta doar în comportamentul corporal prin care se obţine stimularea! Dar dacă aceste lucruri sunt corecte, devine imposibil să vedem ceva greşit în raportul homosexual, spre exemplu. Nu spun: dacă eşti de acord cu metodele contraceptive vei face şi restul lucrurilor; chiar deloc. Obiceiul respectabilităţii persistă şi vechile prejudecăţi se sting greu. Dar ceea ce spun este: nu vei avea niciun argument concret împotriva acestor lucruri. Nu vei avea niciun răspuns pentru cineva care susţine, aşa cum mulţi o fac, că şi aceste lucruri sunt bune. Nu poţi indica faptul că creştinismul a scos oamenii din lumea păgână, refuzând mereu aceste lucruri. Deoarece, dacă aperi contracepţia, respingi tradiţia creştină.

Oferind binecuvântare în 1930 membrilor heterosexuali căsătoriţi care îşi doreau sex steril, Biserica Anglicană a pierdut, puţin câte puţin, orice autoritate de a spune altor membri – căsătoriţi, necăsătoriţi, homosexuali sau heterosexuali – să nu facă la fel. Cu alte cuvinte, odată ce heterosexualii încep să îşi ceară dreptul de a se comporta la fel ca homosexualii, nu va mai dura mult până când homosexualii vor cere drepturile heterosexualilor.

Încercarea lui Lambeth de a arăta compasiune faţă de heterosexualii căsătoriți a dat naştere într-un mod bizar mişcării moderne pentru drepturile homosexualilor – şi mai mult, problemelor care au contribuit la scindarea bisericii. Este greu de crezut că cineva care doreşte aplicarea unor schimbări similare învăţăturilor catolice ar vrea ca biserica catolică să treacă prin confuzia teologică şi morală existentă în prezent în biserica anglicană – dar asta înseamnă ignoranţa unui număr mare de oameni care se opun Romei în ceea ce priveşte contracepţia şi refuză să unească aceste puncte istorice.

În anii de după apariţia Humanae Vitae au prevenit ceva ce nici tradiţionaliştii şi nici catolicii disidenţi nu ar fi putut să prevadă, încă o inovaţie pentru care se acordă retrospectiv credit bisericii: o reevaluare serioasă a sexualităţii creştine de către protestanţii aflaţi în exteriorul orbitei liberale.

 

De aceea, spre exemplu, Albert Mohler, preşedintele Seminarului Teologic Baptist Sudic, observa în FIRST THINGS în 1998: „ca o întorsătură ironică, evangheliştii americani se gândesc din nou la contracepţie în timp ce majoritatea romano-catolicilor susţin că asta reprezintă respingerea învăţăturilor bisericii.” Mai târziu, intervievat în 2006 de către revista de duminică New York Times cu privire la poziţia bisericii în ceea ce priveşte contracepţia artificială, Mohler a spus: „Nu-mi pot imagina vreo descoperire în istoria umanităţii, după Cădere, care să aibă un impact mai mare asupra oamenilor decât Pastila… Se schimbă întregul orizont al actului sexual. Cred că nu mai există dubii că Pastila a oferit o libertate incredibilă adulterului, relaţiilor în afara căsătoriei, sexului premarital şi în cadrul unei căsnicii, separării actului sexual de procreare.”

Mohler a mai observat că această moştenire a daunelor afecta şi tânăra generaţie de evanghelişti. „Am observat o foarte mare schimbare. Studenţii din campusul nostru sunt foarte îngrijoraţi. Nu trece nicio săptămână fără să fiu contactat de pastori din acest motiv. Există dezbateri active în desfăşurare. Acesta este unul dintre lucrurile care ar putea determina diviziunea evanghelismului.” O parte a acestei diviziuni include Quiverfull, mişcarea protestantă anti-contracepţie ce ajunge în prezent la zeci de mii şi care interzice (ceea ce nu face biserica catolică) planificarea familială sau orice altă interferenţă conştientă în procesul de concepţie. Astfel de argumente reprezintă premiza unei cărţi din 2002 intitulată Open Embrace: A Protestant Couple Re-Thinks Contraception[3].

Ca o corolară a acestei reconsiderări de către Protestanţi, tinerii catolici se pare că au învăţat o lecţie similară din experienţă – generaţia care a crescut în divorţuri, contracepţie general răspândită, cămine fără taţi, precum şi alte exemple emancipatoare. Iată ce a scris Naomi Schaefer Riley în Wall Street Journal despre evenimentele ce s-au petrecut în acest an la Notre Dame: „Aproximativ treizeci de studenţi au ieşit şi au protestat după prima scenă din The Vagina Monologues. Oamenii obişnuiţi cu universitatea nu sunt surprinşi că adolescenţii, nu adulţii, au fost cei care au obiectat cel mai mult. Studenţii reprezintă probabil partea cea mai religioasă a Notre Dame… Tinerii catolici tind să fie cei mai conservatori.” Este greu de imaginat că ceva atât de tradiţionalist precum Societatea Anscombe de la Universitatea Princeton şi-a început activitatea în 2004 deşi a fost fondată în 1968.

Unul dintre lucrurile care îi determină pe aceşti tineri americani să fie tradiţionalişti, ce puţin după spusele unora dintre ei, este faptul că au crescut într-o lume caracterizată de avorturi la cerere. Şi asta ne aduce la o altă ironie pe care ar trebui să o contemplăm cu ocazia acestei aniversări de patruzeci de ani: care au fost efectele respingerii Humanae Vitae asupra caracterului catolicismului american.

[1] Engl. Mitul frumuseţii (n.tr.)

[2] Engl. Promiscuităţi (n.tr.)

[3] Engl. Îmbrăţişare deschisă: Un cuplu protestant re-gândeşte contracepţia (n.tr.)