REABILITAREA HUMANAE VITAE (partea a 2-a), de Mary Eberstadt

Dedesubtul pathos-ului, subtextul este acelaşi: cel mai mare adversar al femeii este bărbatul neserios care nu îi înţelege nevoile sexuale şi romantice şi care o părăseşte în mod repetat pentru prima pipiţă tânără.

 

Gândiţi-vă la scrierile sociobiologistului rătăcit Lionel Tiger. Acesta, departe de a fi mâna dreaptă a papei – descrie religia ca fiind o „problemă toxică”- Tiger a evidenţiat în mod repetat faptul că revoluţia sexuală se află în centrul problemelor din prezent. Cartea sa, The Decline of Males , publicată în 1999, a fost controversată mai ales în rândurile femeilor susţinând că metodele contraceptive feminine a afectat echilibrul dintre sexe (în special din cauză că bărbaţii nu mai aveau niciun cuvânt de spus despre procreare).
La fel de controversate au fost legăturile pe care le-a făcut între contracepţie şi destrămarea familiilor, sărăcia femeilor, apariţia problemelor în relaţiile dintre sexe şi mame care îşi cresc copiii singure. Tiger a argumentat în continuare – pentru că Humanae Vitae no o făcuse în mod explicit, deşi alte lucrări de teologie catolică au făcut-o – despre o legătură cauzală dintre contracepţie şi avort, susţinând că „odată cu metodele contraceptive controlate de femei, au loc mai multe avorturi ca niciodată … Contracepţia cauzează avorturi.”
Cine ar putea să nege că prezicerile Humanae Vitae şi, prin extindere, a teologiei morale catolice, au fost ratificate pe baza unor informaţii şi argumente care nici măcar nu existau în 1968? Dar urmează întrebarea importantă. Această reevaluare dramatică a universului cunoscut la nivel empiric a condus la vreo reevaluare laică, chiar dacă plină de mânie, încât Paul VI să fi avut dreptate în cele din urmă, chiar dacă măcar parţial? Răspunsul este nu. Şi acesta este doar începutul disonanţei care ne înconjoară în 2008.
La fel cum probele empirice au dovedit că revoluţia sexuală a avut efecte dezastruoase asupra copiilor şi a familiilor, ultimii patruzeci de ani au distrus mantaua numită „ştiinţă” pe care detractorii Humanae Vitae au învelit-o în jurul propriilor persoane. Mai exact, ştiinţa apocalipsei care era atât de populară şi plină de influenţă în timpul erei în care a apărut Humanae Vitae a fost desfiinţată în repetate rânduri.
Luând naştere din faimosul Essay on Population publicat de Thomas Robert Malthus la finalul secolului optsprezece, această nouă perspectivă conform căreia umanitatea este predispusă unui tip de poluare sau flagel ce presează şi conduce la catastrofe. Deşi îşi are rădăcina în alte locuri şi timpuri, un anumit tip de Malthusianism a înflorit în America la începutul anilor 1960. De fapt, Humanae Vitae a apărut cu două luni înaintea celei mai de succes opere care promova Malthusianismul şi anume lucrarea lui Paul R. Ehrlich The Population Bomb – care începea cu: „Lupta de a hrăni toată populaţia lumii a luat sfârşit. În anii 1970 şi 1980 sute de milioane de oameni vor muri de foame în ciuda oricăror programe de criză aplicate până acum.”
Dacă, aşa cum a sugerat George Weigel, 1968 a fost cel mai prost moment în care a apărut Humanae Vitae, pentru Ehrlich nu ar fi putut exista un moment mai bun să înainteze teza apocalipsei. Un entomolog specializat în studiul fluturilor, Ehrlich a descoperit publicul american, inclusiv o generaţie de catolici, ca fiind extraordinar de receptiv la gândurile sale despre umanitate.
Acesta a fost valul pe care l-a prins The Population Bomb devenind una dintre cele mai bine vândute cărţi din toate timpurile. Desigur, mulţi oameni fără niciun fel de cunoştinţe despre metafizică au fost atraşi de prezicerile apocaliptice ale lui Ehrlich. Dar pentru catolicii neliniştiţi, în special, teoria suprapopulării era atractivă – deoarece dacă suprapopularea era problema, soluţia era una evidentă: Să i se spună bisericii să accepte contracepţia.
Este mai puţin decât o coincidenţă că perspectiva măreaţă de salvare a planetei s-a suprapus perfect cu un scop mai egoist, căştigarea libertăţii sexuale prin Pastilă. Catolicii disidenţi aveau motive să pună accent pe „ştiinţa suprapopulării”, şi asta au şi făcut. În numele unei moralităţi superioare, aceştia au apărat contracepţia ca fiind cel mai mic dintre două rele (poziţie adoptată şi de Charles Curran).
Mai puţin de jumătate de secol mai târziu, această preocupare cu privire la numărul copleşitor de naşteri pare a fi pseudo-ştiinţifică la fel ca frenologia. De fapt, poate suntem nedrepţi cu frenologia. Literatura despre suprapopulare nu numai că a fost abandonată de gânditori pentru ştiinţe mai dezvoltate ci chiar s-a demonstrat că este falsă având în vedere că în prezent ne facem griji pentru opusul teoriei: lipsa naşterilor care „îmbătrâneşte” lumea dezvoltată.
De fapt, ştiinţa suprapopulării a fost atât de discreditată încât istoricul Matthew Connelly de la universitatea Columbia a publicat în acest an Fatal Misconception: The Struggle to Control World Population care a primit o recenzie înşelătoare în Publishers Weekly – în favoarea a ceea ce probabil reprezintă cea mai bună demontare a argumentelor în favoarea populaţiei pe care unii oameni au sperat că le-ar putea folosi pentru a submina învăţăturile bisericii.

Această ratificare este cu atât mai satisfăcătoare deoarece Connelly este foarte conştiincios în ceea ce priveşte stabilirea antagonismului personal faţă de Biserica Catolică ( la un moment dat a afirmat, fără a adăuga nicio notiţă de subsol, că planificarea familială naturală „încă dezamăgeşte multe cupluri care o încearcă”).
Fatal Misconception este dovada clară că spectacolul suprapopulării, care a fost folosit pentru a intimida Vaticanul în numele ştiinţei, a fost o eroare grotescă încă de la început. Mai întâi, Connelly susţine că mişcarea de control a populaţiei a fost greşită din start: „Cele mai puternice două afirmaţii pe care adepţii acestei mişcări le folosesc pentru demonstrarea contribuţiei pe termen lung” sunt „că au ridicat Asia din sărăcie şi au contribuit la menţinerea unei planete locuibile.” El demonstrează că ambele afirmaţii sunt false.
Mai devastator este modul în care Connelly demontează afirmaţia pe care au susţinut-o adepţii teoriei suprapopulării şi anume că misiunea are scopuri morale înalte. Ştiinţa populaţiei nu numai că nu a ajutat oamenii, susţine Connelly, dar chiar le-a făcut rău unora dintre ei – într-un mod în care au readus în prezent unele dintre episoadele importante ale istoriei recente:
Marea tragediei a controlului populaţiei, a mitului fatal, a fost că se considera că reprezintă interesele altor oameni mai bine decât ar fi făcut-o ei înşişi… Esenţa controlului populaţiei, indiferent dacă se adresa imigranţilor, celor „neintegraţi” sau familiilor care păreau fie prea mari, fie prea mici, era de a stabili reguli pentru alţi oameni fără a fi nevoiţi să se supună la rândul lor. Oamenii care deţineau puterea au fost atraşi de această teorie deoarece, odată cu răspândirea mişcării de emancipare, începuse să pară mai uşor şi mai profitabil să controlezi populaţia decât să controlezi teritoriul. Acesta este motivul pentru care adversarii au avut dreptate considerând mişcarea ca fiind un alt capitol din afacerea neterminată a imperialismului.
Cei patruzeci de ani de la publicarea Humanae Vitae au tratat şi teama ce reiese din enciclică şi anume că guvernele vor folosi coercitiv tehnologia contracepţiei. Cel mai bun exemplu este, desigur, legea guvernului chinez „un singur copil” conturată de avorturi forţate, urmărirea publică a ciclului menstrual, emigrarea familiilor, creşterea infanticidului feminin, sterilizarea precum şi alte crime prea numeroase pentru a fi catalogate aici – de fapt, atât de multe încât sunt recunoscute la nivel mondial, adesea cu mânie, ca fiind greşite, chiar şi de către birocraţiile internaţionale pentru drepturile omului. Exemple mai puţin cunoscute includ incursiunea guvernului indian în folosirea coercitivă a contracepţiei în „urgenţa” din 1976 şi 1977 şi practica guvernului indonezian din anii 1970 şi 1980 de hărţuire a implantaţiilor IUDs şi Norplant.
În cazul în care guvernele vor „considera necesar”, Humanae Vitae a avertizat „ar putea chiar să-i oblige pe toţi la utilizarea lor”. Cât despre afirmaţiile neintenţionate făcute de ştiinţa socială, vreunul din revizioniştii din rândurile populaţiei vor mai crede ceea ce se cere crezut?
Poate că cea mai batjocorită dintre prezicerile din Humanae Vitae a fost că separarea sexului de procreare ar deforma relaţiile dintre sexe şi „ar deschide larg calea spre infidelitate matrimonială şi ar contribui la coborârea standardelor morale.” Astăzi, când reclamele cu tentă sexuală ne atrag atenţia de pe orice panou sau pagina web şi fiecare idol al adolescenţilor este mai devreme sau mai târziu văzut online topless sau mai rău, unii şi-ar putea pune întrebarea, ce altă dovadă mai e necesară.
Dar dacă ne-am opri aici am omite ceva important. Punctul principal este, după cum ar putea spune unii, nu atât dovada cât rezultatul. Ar fi foarte greu ca lucrurile să devină şi mai ironice decât reabilitarea prezicerilor Humanae Vitae prin poate cel mai puţin probabil – să nu mai menţionăm cât de nedoritor – martor din toţi: feminismul modern.
Cu toate acestea, exact asta s-a întâmplat din 1968. De la Betty Friedan şi Gloria Steinem la Andrea Dworkin şi Germaine Greer şi mai ales la Susan Faludi şi Naomi Wolf, literatura feministă a fost o cacofonie de suferinţă remarcabil de consistentă şi neîntreruptă, recriminare şi nemulţumire sexuală. În cei patruzeci de ani, descoperim, ca nicăieri în altă parte, mărturii personale despre efectul pe care l-a avut revoluţia sexuală asupra femeilor.
Gândiţi-vă doar la ceea ce am citit în nenumărate cărţi despre acest subiect de-a lungul anilor. Dacă feministele s-au căsătorit şi au avut copii, s-au plâns de asta. Dacă nu s-au căsătorit sau nu au avut copii, tot s-au plâns. Dacă au avut un serviciu în afara casei şi aveau grijă şi de copii, s-au plâns deoarece le era foarte greu. Dacă au avut un loc de muncă dar nu au avut grijă de copii au reacţionat agresiv faţă de cei care considerau că ar fi trebuit să o facă. De asemenea, în această literatură se regăseşte mai mult sau mai puţin constanta referitoare la faptul că nu te poţi baza pe bărbaţi şi că sunt lipsiţi de respect.
Metaforele de bază ale feminismului spun tot ce trebuie să ştim despre cât de fericite au fost femeile datorită acestei eliberări: căminul suburban ca tabără de concentrare, bărbaţii ca violatori, copiii ca poveri intolerabile, fetuşii ca paraziţi, şi aşa mai departe. Sunt acestea sunetele libertăţii? Chiar şi lăudatul drept de avort, solicitat şi exercitat în proporţii extraordinare, nu a părut să consoleze nefericirea de după revoluţia sexuală a milioanelor de femei.
Completând cercul, Leslie Bennetts, feministă şi contribuitor la Vanity Fair, a publicat recent o carte prin care le îndeamnă pe femei să se protejeze financiar şi nu numai pentru a nu fi dependente de bărbaţi; să se protejeze inclusiv de faptul că bărbaţii le vor părăsi la un moment dat. Mamele nu îşi pot permite să rămână acasă şi să aibă grijă de copii, spune ea, deoarece nu pot avea încredere că bărbaţii nu le vor părăsi. (Unul dintre subiecţii ei numea părăsirea şi divorţul „măcelul mieilor.”) O altă feministă, Linda Hirschman a scris un manifest feroce şi foarte răspândit în 2005 îndemnând ca printre „soluţiile” amare, femeile să se protejeze adoptând – de fapt – o politică voluntară de a avea un singur copil. (Ea a argumentat că al doilea copil implică adesea mutarea în suburbii, ceea ce înseamnă să locuieşti mai departe de birou şi de alte comodităţi).
Dedesubtul pathos-ului, subtextul este acelaşi: cel mai mare adversar al femeii este bărbatul neserios care nu îi înţelege nevoile sexuale şi romantice şi care o părăseşte în mod repetat pentru prima pipiţă tânără. Ce sunt astea dacă nu strigătele femeii care crede că bărbaţii „nu ţin cont de echilibrul ei fizic şi emoţional” şi „nu o mai consideră partenera lui pe care ar trebui să o trateze cu grijă şi afecţiune”?

 

Continuare într-o postare următoare.

Articol apărut pe http://www.firstthings.com.


Revista o găsiți în toate magazinele Inmedio din România.