Evanghelizarea este mai importantă decât faptele caritabile, de Tim Keller, partea a patra

Evanghelizarea ar trebui să fie percepută ca rezultatul principal al misiunii evangheliei în lume. Trebuie să i se acorde prioritate printre celelalte acţiuni ale bisericii datorită raţionamentului conform căruia în timp ce salvarea unui suflet rătăcit şi hrănirea unui om înfometat sunt ambele fapte de iubire, unul dintre acestea are un efect mult mai semnificativ decât celălalt. În 2 Corinteni 4:16-18, Paul vorbeşte despre importanţa întăririi „omului interior” chiar dacă natura exterioară, fizică, îmbătrâneşte şi se strică. Evanghelizarea este cea mai radicală şi fundamentală acţiune în beneficiul unei fiinţe, nu din cauză că spiritualul este mai important decât fizicul ci pentru că eternul este mai important decât orice lucru trecător (Mat. 11:1-6; Ioan 17:18; 1 Ioan 3:17-18).
Mila faţă de săraci este inseparabil legată de evanghelizare. Cu toţii cunoaştem dictonul „Suntem salvaţi doar prin credinţă dar nu prin credinţa în singurătate”. Credinţa ne poate mântui şi cu toate acestea creadinţa este legată inseparabil de faptele bune. În faptele lui Iisus, vindecarea celor bolnavi şi hrănirea celor săraci au fost inseparabile de evanghelizare (Ioan 9:1-7; 35-41). Miracolele Lui nu au fost doar simple manifestări ale puterii cu scopul de a-şi dovedi statutul supranatural ci mai degrabă semne prevestitoare ale viitoarei Împărăţii (Mat. 11:2-5).
Reînnoirea mântuirii lui Hristos include în cele din urmă un univers reînnoit. Între timp, nu există nicio parte a existenţei nostre care să nu fi fost atinsă de binecuvântarea Sa. Miracolele lui Hristos au fost miracole ale Împărăţiei, semne a ceea ce înseamnă Împărăţia … Binecuvântarea sa a fost trimisă asupra săracilor, bolnavilor, celor cu poveri prea mari care au venit la El şi au crezut în El … Semnele miraculoase, care au atestat dumnezeirea lui Iisus şi au certificat mărturiile celor care au transmis evanghelia bisericii, nu s-au continuat deoarece scopul lor a fost îndeplinit. Dar modelul Împărăţiei ce a fost dezvăluită prin aceste semne trebuie să continuie în biserică. Nu putem crede în cuvintele lui Iisus dacă faptele noastre nu reflectă compasiunea faţă de misiunea sa. Evanghelizarea Împărăţiei este deci holistică deoarece transmite prin cuvânt şi faptă promisiunea lui Hristos pentru trup şi suflet precum şi cerinţele Sale pentru trup şi suflet.
Cartea Faptelor face o legătură între împărţirea averilor şi multiplicarea numărului de convertiţi prin predicarea Cuvântului. În biserica timpurie coborârea Duhului Sfânt şi creşterea explozivă a numărului de convertiţi (Fapte 2:41) erau legate de împărţirea radicală cu cei nevoiaşi (2:44-45). După ce a fost stabilită categoria diakonia „cuvântul lui Dumnezeu s-a împrăştiat. Numărul de discipoli a crescut rapid în Ierusalim” (Fapte 6:7). Mai mult, împăratul roman Iulian Apostatul a menţionat creştinii ca fiind remarcabil de binevoitori cu străinii: „Profanii din Galilea [i.e. creştini] nu îşi ajută doar săracii lor ci şi pe ai noştri; cu toţii pot vedea că oamenii noştri nu au nevoie de ajutor din partea noastră.”
Inseparabil nu înseamnă o ordine temporală rigidă. Ajutarea săracilor poate chiar precede răspândirea evangheliei la fel ca ajutorul oferit de Iisus omului orb. Deşi fapta a condus la iluminarea spirituală a orbului nu există niciun semn că Iisus şi-a oferit ajutorul condiţionat. Nu l-a presat pe orb să creadă pentru a fi vindecat; doar i-a spus „mergi şi te spală”(Ioan 9:7). Chiar şi aşa, când Iisus a vorbit despre dăruirea hainelor şi a banilor celor care au nevoie, a insistat că trebuie să dăm fără a aştepta nimic în schimb (Luca 6:32-35). Nu ar trebui să ajutăm doar pentru că persoana care are nevoie de ajutor este interesată de evanghelie şi să ne retragem când el sau ea nu devine receptiv spiritual. Ar trebui ca mereu să fie clar că mtivaţia pentru ajutorul pe care-l putem oferi este credinţa creştină şi ar trebui să facem eforturi pentru a găsi căi naturale şi sincere pentru ca misiunea Cuvântului să fie îmbinată atent cu misiunea milei.
III. CUM SĂ AJUŢI OAMENII SĂRMANI
Deşi scopul acestui eseu nu este să menţionez detalii despre modalitatea corectă prin care biserica poate ajuta săracii , rog bisericile să se asigure de atingerea unui echilibru în următoarele moduri.

ANALIZA MOTIVAŢIEI, DREPTĂŢII ŞI A MILEI
Una e să vrei să ajuţi săracii şi alta este să faci asta într-un mod înţelept. De fapt, este destul de uşor ca atunci când cineva se implică în viaţa unei familii sărace să contribuie mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Acest lucru se petrece din cauza a două ideologii şi reducţionisme fără legătură cu biblia care ne influenţează cultura. Conservatorii, în general, văd sărăcia ca fiind rezultatul lipsei de responsabilitate. Liberalii, în general, văd sărăcia ca fiind rezultatul sistemelor sociale nedrepte. Dar Biblia numeşte ajutorarea săracilor atât „bine” cât şi „serviciu” (diakonia), sau milă. Poate că cel mai cunoscut exemplu biblic de ajutorare a celor nevoiaşi este parabola bunului Samaritean în care ajutorul este numit „milă”(Luca 10:37). Dar, în alte pasaje, împărţirea acoperişului şi a hranei precum şi a altor resurse de bază este numită „a face bine” (Isa. 58:6-10; cf. Lev. 19:13; Jer. 22:13).
Cred că motivul pentru care sunt utilizaţi aceşti termeni bine şi milă implică explicaţiile oferite de biblie pentru cauzele sărăciei ca fiind mult mai complexe decât ideologiile noastre actuale. Literatura din domeniu oferă o perspectivă remarcabil de echilibrată asupra cauzelor sărăciei. În Proverbe citim că „orice muncă grea aduce profit dar vorba goală aduce doar sărăcie” (Prov. 14:23). Dar ni se spune şi că „Câmpul unui om sărac poate produce mâncare din abundenţă dar nedreptatea mătură tot” (Prov. 13:23). Atât problemele personale cât şi factorii sistemici sociali pot cauza sărăcia.
Mulţi conservatori sunt motivaţi să ajute săracii din compasiune crezând că sărăcia este o problemă de lipsă de responsabilitate individuală. Această perspectivă omite că „cei care au” au ceea ce au în mare parte datorită unei distribuiri inegale de oportunităţi şi resurse la naştere. Dacă avem resurse, acestea sunt în cele din urmă un dar. Dar dacă ne-am fi născut în condiţii diferite, am fi putut fi foarte săraci şi nu din vina noastră. A nu împărţi ceea ce avem nu este doar lipsă de compasiune ci şi o nedreptate. Pe de altă parte, mulţi liberali sunt motivaţi să ajute săracii de simţul indignării şi a justiţiei eşuate. Sărăcia este văzută doar în termeni de inegalităţi structurale. Această perspectivă omite faptul că responsabilitatea individuală şi transformarea au o mare legătură cu ieşirea din sărăcie. În timp ce motivaţia conservatorilor „doar compasiune” conduce la paternalism şi condescendenţă, motivaţia liberalilor „doar dreptate”conduce la ură exacerbată şi ranchiună.
În mod ironic, ambele perspective sunt ipocrite. Una tinde să dea vina pe cei săraci pentru tot ce li se întâmplă în timp ce alta dă vina pe bogaţi pentru totul. Una evidenţiază exagerat responsabilitatea individuală; cealaltă nu o evidenţiază aproape deloc. O motivaţie echilibrată ia naştere dintr-o inima atinsă de har, care a renunţat la aerul de superioritate faţă de orice clasă socială. Evanghelia ne motivează să luăm atitudine din milă şi dreptate. Dumnezeu i-a spus lui Israel: „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru (Lev. 19:34). Israeliţii au fost consideraţi străini şi sclavi oprimaţi în Egipt. Nu aveau puterea de a se elibera ci, Dumnezeu i-a eliberat prin harul şi puterea Sa. Astfel că ei trebuiau să trateze imigranţii şi săracii ca pe aproapele lor. Motivaţia era clară – deoarece Dumnezeu i-a salvat de sub tirania din Egipt.
ÎMPĂRŢIREA EFORTURILOR: INDIVIDUAL ŞI PRIN BISERICĂ
Misiunea bisericii de ajutorare a săracilor are sens ca şi mijloc colectiv prin care creştinii îşi pot face datoria faţă de săraci. Cu toate acestea biserica ar trebui să recunoască diferite nivele de ajutare a săracilor şi să înţeleagă limitele fiecăruia.
• Ajutorare. Se referă la ajutorul direct pentru satisfacerea nevoilor fizice, materiale sau sociale. Misiunile de ajutorare includ adăposturi temporare pentru oamenii străzii, oferirea de mâncare şi haine, servicii medicale, consiliere pentru situaţii de criză şi alte asemenea. O formă activă de ajutorare este reprezentarea, în care oamenii nevoiaşi sunt asistaţi activ pentru a obţine ajutoare sociale, să găsească locuinţe precum şi indentificarea altor tipuri de ajutor.
• Dezvoltare. Acest aspect este necesar pentru ca o persoană sau o comunitate să devină auto-suficientă. În Vechiul Testament când datoria unui sclav era ştearsă şi el era eliberat, Dumnezeu a spus ca fostul lui stăpân să-l elibereze cu grâne, unelte şi resurse pentru a începe o viaţă nouă, auto-suficientă (Deut. 15:13-14). Dezvoltarea include educaţie, locuri de muncă şi pregătire vocaţională. Dezvoltarea unei comunităţi sau al unui cartier implică reinvestirea capitalului social şi financiar într-un sistem social precum dezvoltare de locuinţe, proprietăţi şi alte investiţii de capital.
• Reformă. Reforma socială merge dincolo de ajutorare şi nevoile imediate şi încearcă să schimbe condiţiile şi structurile sociale care cauzează dependenţă. În Iov vedem că Iov nu numai că i-a îmbrăcat pe cei dezbrăcaţi dar a „rupt falca celui nedrept şi-i i-a smuls prada din dinţi” (Iov 29:17). Profeţii au denunţat salariile nedrepte (Jer 22:13), practicile de afaceri corupte (Amos 8:2, 6), sistemele legale care înclinau în favoarea bogaţilor (Lev. 19:15; Deut. 24:17), şi sistemele care împrumutau capital şi deposedau oamenii cu mijloace modeste (Exod. 22:25-27); Lev. 19:35-37; 25-37). Aceste exemple demonstrează că credincioşii creştini ar trebui să se implice în comunitate şi să contribuie la practici drepte după nevoi.
Ca regulă generală, cred că bisericile ar trebui să se implice în prima dintre cele trei (ajutorarea) şi că asociaţiile voluntare, organizaţiile ar trebui să fie organizate pentru a se ocupa de cea de-a doua (dezvoltare) şi a treia (reformă). Mulţi susţin că dezvoltarea şi reforma necesită o abundenţă de resurse ce ar putea contrazice misiunea bisericii de a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu. Alţii susţin că dezvoltarea şi reforma crează alianţe politice nesănătoase în cadrul congregaţiei. De asemenea, mai există o categorie care susţine că dezvoltarea şi reforma sunt prea compleze pentru a fi înţelese de bătrânii bisericii având în vedere misiunea şi pregătirea lor. Toate aceste perspective par viabile şi nu am timpul sau spaţiul necesare pentru a aborda problemele ce reies din asta. Aş dori doar să menţionez că majoritatea bisericilor din America ce sunt foarte implicate în ajutarea săracilor au considerat că cea mai potrivită cale de a acţiona este de a pune bazele unei corporaţii separate non-profit care să se ocupe de reforma socială şi dezvoltare în loc să acţioneze direct prin congregaţia locală.
IV. IISUS OMUL SĂRAC
Biblia răsună cu mesajul că Dumnezeu se identifică pe sine cu săracii. După cum am menţionat mai devreme, asta înseamnă că în ziua judecăţii Dumnezeu va putea judeca atitudinea unei persoane față de El prin analiza atitudinii pe care persoana a avut-o faţă de săraci (Mat. 25). Asta mai înseamnă ceva foarte profund.
În Matei 25 Dumnezeu s-a identificat cu săracii în mod simbolic. Dar prin întruparea şi moartea lui Iisus Dumnezeu s-a identificat cu săracii literal (cf. Fil. 2.5-11). Iisus s-a născut într-o iesle. La ceremonia de circumcizie familia lui Iisus nu a putut oferi decât un minim necesar, ce se cerea de la săraci (Luca 2:24). În timpul misiunii sale pe pământ Iisis a spus „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Mat. 8:20). La sfârşitul vieţii sale, a intrat în Ierusalim călare pe un măgar împrumutat şi a petrecut ultima seară într-o cameră închiriată şi, când a murit, a fost culcat într-un mormânt închiriat. Cei care l-au torturat i-au aruncat ultimul lucru pe care îl avea, veşmântul, deoarece pe cruce a fost dezbrăcat de toate.
Toate acestea dau un nou sens întrebării: „ Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav, sau în temniţă?” (Mat. 25:44). Răspunsul este: pe cruce, când a murit lângă hoţi şi marginalizaţi. Nu este de mirare că Pavel a spus odată ce ai văzut cum Iisus a devenit sărac pentru noi, nu îi vei mai putea privi niciodată la fel pe săraci.

Copyright C) 2008 de Timothy Keller, C) 2010 de Redeemer City to City.

Acest articol este adaptat dintr-o lucrare prezentată la Colocviul Pastorilor The Gospel Coalition în Deerfield, II, pe 29 mai, 2008 şi tipărit în Themellos, Volumul 33, numărul 3, decembrie 2008.


Revista o găsiți în toate magazinele Inmedio din România.