RELAŢIA DINTRE EVANGHELIE ŞI MILA FAŢĂ DE SĂRMANI, partea a treia

Este evident că Biblia ne învaţă să ajutăm oamenii sărmani dar oamenii dezbat asupra identităţii celor care oferă şi celor care primesc acest ajutor şi modul în care biserica ar trebui să se implice în asta.

 

CUI?

Dumnezeu a dat poporului lui Israel multe legi de responsabilitate socială ce au fost puse în aplicare într-un mod colectiv. Comunitatea era obligată să ajute un membru sărac până când acesta nu va mai avea nevoie (Deut. 15:8-10). Zeciuaiala a mers la sărmani (Deut. 14:28-29). Săracii nu aveau nevoie de ajutor la muncă ci mai degrabă de unelte, grâne (Deut 15:12-15) şi de pământ (Lev.25) pentru a deveni cetăţeni productivi şi auto-suficienţi. Mai târziu, profeţii au condamnat lipsa de sensibilitate faţă de sărmani ca încălcare a legământului faţă de comunitate. Ei considerau că risipa şi ignorarea sărmanilor erau păcate la fel de grave ca idolatria şi adulterul (Amos 2:6-7). Mila faţă de sărmani era dovada adevăratului devotament faţă de Dumnezeu (Isa. 1:10-17); 58:6-7; Amos 4:1-6; 5:21-24). Exilul de şaptezeci de ani a fost pedeapsa pentru eşecul de a respecta anii sabatici şi jubileurile (2 Cron. 36:20-21), în care bogaţii trebuiau să anuleze datoriile.

 

Dar asta s-a întâmplat în Israel. Şi biserica? Biserica oglindeşte dreptatea socială a vechii comunităţi dar se foloseşte de energia şi puterea noii epoci. Şi creştinii sunt chemaţi să-şi deschidă portofelele săracilor cât timp este nevoie de asta (1 Ioan 3:16-17); cf. Deut. 15:7-8). În biserică, bogăţia trebuie împărţită în mod generos între bogaţi şi săraci (2 Cor. 8:13-15); cf. Lev. 25). Apostolii credeau că adevărata credinţă reiese din faptele de milă (James 2:1-23). Materialismul era condamnat ca păcat capital (1 Tim. 6:17-19); James 5:1-6). A fost înfiinţat un grup special de funcţionari – diaconii – pentru a coordona acţiunile de caritate ale bisericii. Nu ar trebui deci să ne surprindă că primele două serii de lideri ai bisericii au fost lideri de cuvânt (apostoli) şi lideri de fapte (diakonoi din Fapte 6).

 

Rămân alte probleme. Congregaţia ca întreg (precum şi indivizii din ea) trebuie să ajute săracii dar majoritatea referinţelor biblice susţin ajutarea comunităţii creştine – adică, mila faţă de credincioşi. Unii susţin că în timp ce creştinii individuali ar trebui să se implice în ajutarea tuturor sărmanilor şi biserica ar trebui să se concentreze pe ajutarea sărmanilor creştini. Dar atât Israel (Lev. 19:33-34) cât şi noua comunitate de credincioşi (1 Tim. 5:10; Heb. 13:2) au fost încurajaţi să se poarte ospitalier cu străinii – cei care nu făceau parte din comunitatea de credincioşi. La fel, sfatul principal ce reiese din parabola bunului Samaritean spusă de Iisus (Luca10:25-37) este că mila nu ar trebui păstrată doar pentru comunitatea de creştini ci arătată şi celorlalţi oameni. Mai mult, în Luca 6:32-36 Iisus şi-a îndemnat discipolii să facă bine celor nerecunoscători şi stricaţi, dând ca exemplu harul lui Dumnezeu care aduce ploaia şi soarele asupra celor drepţi dar şi asupra celor nedrepţi (Mat. 5:45). Poate că cel mai util paragraf este scurta declaraţie a lui Pavel în Galateni 6:10 (scrisă pentru a fi citită bisericii, nu doar individual), care stabileşte în mod clar o listă de priorităţi pentru acoperirea nevoilor practice şi materiale. În primul rând trebuie să ne ajutăm „fraţii întru credinţă” şi în al doilea rând să ajutăm „toţi oamenii” fără a ţine cont de diferenţe de etnie, naţionalitate sau credinţă.

 

CUM?

Mai jos sunt câteva indicaţii utile în ceea ce priveşte relaţia dintre evanghelism şi mila faţă de ceilalţi în contextul bisericii.

 

Evanghelizarea este diferită. Biserica modernistă de la începutul secolului douăzeci a redus predicarea evangheliei la etica socială şi acţiuni sociale. Dar acest lucru contrazice poruncile Bibliei de a răspândi evanghelia şi neagă harul evangheliei prin faptele de mântuire ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei înlocuindu-l cu fapte bune şi dezvoltare morală. Evanghelizarea dispare în evanghelia socială. Ca reacţie la mişcarea evangheliei sociale, multe biserici sunt extrem de suspicioase în ceea ce priveşte accentul ce se pune pe ajutarea sărmanilor.

 

În lumina materialului biblic, mulţi caută în prezent un fel de echilibru. Pe de o parte, unii susţin că ar trebui să oferim ajutor şi milă doar ca mijloc de a aduce oamenii pe calea credinţei în Hristos.[1] Această perspectivă nu pare să corespundă parabolei bunului Samaritean care ne îndeamnă să-i ajutăm pe cei „nerecunoscători şi stricaţi” (Luca 6:35). Perspectiva mijloace-pentru-un-scop oferă creştinilor mijloace de manipulare: în loc să iubim oamenii necondiţionat îi ajutăm doar pentru a ne ajuta pe noi înşine şi a fi mai bine văzuţi. Una dintre cele mai mari ironii a acestei abordări este că se auto-compromite. Am cunoscut mulţi preoţi care evaluează faptele de milă după numărul de convertiţi sau după câţi membri ai bisericii atrag. Sociologul Robert Putnam descrie aceste iniţiative bisericeşti ca fiind o modalitate de obţinere a capitalului social centrate pe biserică (sau exclusiv) spre deosebire de capitalul social concentrat pe comunitate (sau inclusiv).[2] Aceasta înseamnă că misiunea acestui tip de biserici are ca scop extinderea bisericii şi nu dezvoltarea aproapelui. Este uşor de observat cum această abordare poate fi percepută ca fiind tribală şi egoistă, oferind doar pentru a obţine ceva în schimb (Luca 6:32-35).

 

Pe de altă parte, alţii precum John Stott consideră că evanghelizarea şi problema socială sunt parteneri egali:

„Acţiunile sociale sunt un partener al evanghelizării. În calitate de parteneri acestea sunt interconectate dar independente. Fiecare dintre cei doi parteneri are propria bază alături de celălalt şi nu reprezintă un mijloc sau un mod de manifestare a celuilalt. Fiecare are propriul scop.”[3] Această abordare pare să detaşeze prea mult faptele caritabile de aplicarea Cuvântului şi deschide posibilitatea ca faptele caritabile să fie independente de predicarea evangheliei. Eu am următoarea propunere: o relaţie asimetrică dar inseparabilă.

CONTINUAREA ÎN POSTAREA URMĂTOARE

[1] C. Peter Wagner, Church Growth and the Whole Gospel: A Biblical Mandate (San Francisco: Harper& Row, 1981), 101-4.

[2] Robert D. Putnam, Bowling Alone: The Collapse and Revival of American Community (New York: Simon and Schuster, 2000) 22-24.

[3] John R.W. Stott, Christian Mission in the Modern World: What the Church Should Be Doing Now! (Downers Grove, III: InterVarsity Press, 1975), 27.