EVANGHELIA ŞI OAMENII SĂRMANI, de TIMOTHY KELLER

Angajamentul individual şi colectiv faţă de evanghelie ar trebui să motiveze slujirea celor săraci şi marginalizaţi.

  1. ROLUL EVANGHELIEI ÎN SLUJIREA SĂRMANILOR

Pentru a fi dedicat importanţei evangheliei trebuie ca mai întâi aceasta să fie proclamată. Mulţi denigrează complet importanţa acestui lucru insistând asupra ideii de comunitate iubitoare. Oamenii nu pot fi atraşi spre împărăţie prin argumente, spun ei; pot doar să fie iubiţi. Dar în timp ce comunitatea creştină este un martor crucial şi puternic al adevărului evangheliei, nu poate înlocui predicarea şi proclamarea. În al doilea rând, a pune evanghelia pe primul plan înseamnă că evanghelia reprezintă baza şi sursa practicilor creştine, individual şi colectiv, în biserică dar şi în afara ei. Predicarea evangheliei nu înseamnă doar proclamarea pentru ca oamenii să o accepte şi să creadă în ea; înseamnă şi învăţarea şi păstorirea credincioşilor cu scopul de a le modela întreaga viaţă. Una dintre cele mai importante sfere de acţiune este relaţia cu oamenii sărmani.

 

Nu mă pot gândi la o introducere mai bună pentru chemarea evangheliei de a predica celor sărmani decât discursul lui Johnathan Edwards „Christian Charity”[1]. Potrivit lui Edwards, a face pomană şi a-ţi păsa de cei sărmani este un aspect fundamental şi obligatoriu a vieţii întru evanghelie. Acesta înaintează două argumente fundamentale pentru a-şi susţine afirmaţia.

CREDINŢA ÎN EVANGHELIE NE VA FACE SĂ DĂM DE POMANĂ

Edwards arată în mod repetat cum înţelegerea „regulilor evangheliei”- modelul şi logica evangheliei – ne va face ca inevitabil să iubim şi să ajutăm oamenii sărmani. În timp ce Edwards crede că porunca de a da de pomană este o consecinţă a învăţăturii conform căreia toate fiinţele umane sunt făcute după imaginea lui Dumnezeu, [2] el crede că cea mai importantă motivaţie pentru a da de pomană este evanghelia; a da de pomană „este în special rezonabil, având în vedere circumstanţele, sub dispensația harului oferită de evanghelie.”[3]

Unul dintre textele cheie la care a apelat Edwards pentru a-şi susţine punctul de vedere este 2 Corinteni 8:8-9. Când Pavel a invitat la generozitate financiară faţă de cei săraci, a folosit ca exemplu auto-golirea lui Iisus şi a arătat cum El a devenit sărac pentru noi, atât la propriu cât şi din punct de vedere spiritual prin întrupare şi răstignire. Edwards a menţionat că introducerea lui Pavel „Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă….căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos” este importantă deoarece dacă cineva înţelege ispăşirea înlocuitoare acesta va deveni extrem de generos faţă de sărmani. Singura modalitate în care Iisus ne poate face să ieşim din sărăcia spirituală pentru a ne îmbogăţi sufletul a fost să renunţe la bogăţia Lui spirituală şi să intre în starea de sărăcie a sufletului. Acesta ar trebui să devină modul în care ne trăim vieţile; să renunţăm la resurse şi să devenim mai săraci pentru ca cei nevoiaşi să primească resurse. Pavel a sugerat de asemenea că toţi păcătoşii salvaţi de harul lui Dumnezeu vor privi spre săraci şi se vor simţi la fel când se vor privi în oglindă. Nu se vor mai simţi superiori.

 

Un alt text la care Edwards a apelat de mai multe ori este Galateni 6:1-10, în special versetul 2, care ne porunceşte „să ne purtăm unul altuia poverile”[4]. Aceste poveri, cel puţin parţial, sunt materiale şi financiare deoarece Galateni 6:10 ne spune „să facem bine tuturor oamenilor, în special fraţilor întru credinţă.” Edwards înţelege „a face bine” ca a oferi ajutor practic oamenilor care au nevoie de mâncare, adăpost şi ajutor financiar. Împărtăşim iubire şi putere emoţională celor care se îneacă în supărare; ne împărţim banii şi lucrurile cu cei care au probleme economice. Dar ce vrea Pavel să transmită când spune că purtarea poverilor „împlineşte legea lui Hristos (Gal. 6:2)? Edwards numeşte asta „regulile evangheliei”[5]. Richard Longenecker le numeşte „principii prescriptive care pornesc din inima evangheliei.”[6]

 

Dacă evanghelia este cea care ne mişcă, pomana pe care o vom da săracilor va fi semnificativă, remarcabilă şi de sacrificiu. Cei care dau de pomană din dorinţa de a urma prescripţia morală vor face mereu doar un efort minim. Dacă dăm de pomană pur şi simplu pentru că Dumnezeu spune asta, următoarea întrebare va fi „Cât trebuie să dai ca să nu ieşi din graţii?”Această atitudine nu este cea pe care o încurajează evanghelia. În ultima parte a discursului său, Edwards citează obiecţia: „Îmi spui că ar trebui să ajut oamenii săraci dar nu am ce să dau de pomană”. şi răspunde: „În anumite situaţii, s-ar putea, potrivit regulilor evangheliei, să fim obligaţi să dăm de pomană şi nu putem să o facem fără să suferim … altfel, cum s-ar îndeplini porunca de a ne purta unul altuia poverile? Dacă nu am fi obligaţi să uşurăm povara celorlalţi şi am face-o doar când nu trebuie să ne împovărăm noi înşine, cum am purta povara aproapelui, când de fapt nu purtăm nicio povară?[7]

 

Argumentul lui Edwards este că dacă la baza datoriei noastre faţă de săraci ar fi o obligaţie morală, lucrurile ar putea fi diferite. Dar dacă la baza implicării noastre în ceea ce-i priveşte pe sărmani stau „regulile evangheliei”, şi anume sacrificiul de a ne pune în locul lor, atunci trebuie să-i ajutăm chiar şi atunci când credem că nu ne permitem. Edwards a numit asta înşelăciune şi a spus „Ceea ce vrei să spui este că nu-i putem ajuta fără a ne sacrifica şi a suferi. Dar aşa a procedat Iisus când ne-a uşurat de poveri! Şi acesta este modul în care trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi cu poverile lor.”

 

Edwards a mai abordat alte două obiecţii: „Nu vreau să ajut acest om deoarece are un temperament bolnav şi este nerecunoscător” şi „cred că omul acesta este vinovat pentru sărăcia lui.” Aceasta este o problemă constantă legată de ajutorarea săracilor. Cu toţii ne dorim să ajutăm oamenii drepţi şi buni care nu au contribuit la propria stare de sărăcie şi care ne vor fi recunoscători şi bucuroşi. Sincer, nu prea există astfel de cazuri. Deşi este important ca ajutorul nostru să nu dea naştere la dependenţă, Edwards răspunde acestei obiecţii apelând din nou la evanghelie şi nu la obligaţiile morale.

 

Hristos ne-a iubit, a fost bun cu noi şi vrut să ne uşureze de poveri deşi noi am fost răi şi ranchiunoşi, cu tendinţe răutăcioase şi nu meritam asta … Drept urmare ar trebui să fim dispuşi să ne purtăm frumos cu cei care au tendinţe răutăcioase şi care nu sunt demni de ajutorul nostru …

Dacă ajung în situaţia de nevoie din cauza risipei sau lenei nu ne simţim obligaţi să-i ajutăm decât dacă renunţă la vicii. Dacă nu vor continua cu viciile, regulile evangheliei ne obligă să-i iertăm ….[Deoarece] Hristos ne-a iubit, şi-a făcut milă de noi şi a renunţat la sine pentru a ne elibera de nevoie şi de nefericirea pe care ne-am cauzat-o purtându-ne greşit. Noi, într-un mod prostesc şi pervers am irosit bogăţiile ce ni s-au oferit şi care ne-ar fi ajutat să trăim fericiţi pentru eternitate.[8]

VA CONTINUA ÎN POSTAREA URMĂTOARE

[1] Jonathan Edwards “Christian Charity or The Duty of Charity to the Poor, Explained and Enforced,” în The Works of Jonathan Edwards, rev. şi con. Edward Hickman, vol. 2 (1834, reprint, Carlisle, Penn: Banner of Truth, 1974).

[2] Ibid. 2: 164.

[3] Ibid. 2: 165.

[4] Ibid. 2:165.

[5] Ibid. 2:171.

[6] Richard N. Longenecker, Galatians, World Biblical Commentary 41 (Dallas: Word, 1990), 275.

 

[7] Ëdwards, “Christian Charity”, 2:171 (emfază în original).

[8] Ibid. 2:171-72.


Revista o găsiți în toate magazinele Inmedio din România.