DESPRE IAD, ÎNTR-O EPOCĂ TOLERANTĂ

Evanghelia spune: „Oamenii care ştiu că nu sunt buni îl pot găsi pe Dumnezeu, şi oamenii care cred că sunt buni, nu.” Cei care cred că eforturile morale îi ajută să ajungă la Dumnezeu sunt excluşi.

SĂ ŢII PREDICI DESPRE IAD ÎNTR-O EPOCĂ TOLERANTĂ

de Timothy Keller

Tânărul din biroul meu era îmbrăcat impecabil şi vorbea foarte clar. Absolvent MBA din Ivy League, cu un foarte mare succes in lumea financiară, a locuit în trei ţări înainte de a împlini treizeci de ani. A crescut într-o familie care menţinea o slabă legătură cu biserica astfel că nu înţelegea prea bine creştinismul.

Am fost încântat să aflu despre interesul său spiritual apărut recent când a venit la biserica noastră. Mi-a spus că este pregătit să îmbrăţişeze evanghelia dar avea un ultim impediment.

„Ai spus că dacă nu credem în Hristos”, mi-a spus el „suntem pierduţi şi condamnaţi. Îmi pare rău dar pur şi simplu nu pot crede asta. Lucrez cu oameni buni care sunt musulmani, evrei sau agnostici. Nu pot să cred că vor merge în iad doar din cauză că nu cred în Iisus. De fapt, nu pot face legătura dintre ideea de iad şi un Dumnezeu iubitor – chiar dacă El este sfânt.”

Tânărul a exprimat ceea ce ar putea reprezenta cea mai des întâlnită obiecţie pe care o au oamenii din zilele noastre referitor la mesajul creştin. (A doua obiecţie, conform experienţei mele, este problema suferinţei şi a răului.) Mulţi nu pot accepta ideea existenţei unei judecăţi finale şi a iadului.

Astfel, este tentant ca în predici să evităm aceste subiecte. Dar neglijarea doctrinelor neplăcute a credinţei istorice adesea va aduce cu sine consecinţe contraintuitive. Există un echilibru ecologic al adevărului din scripturi pe care nu ne permităm să riscăm să-l stricăm,

Dacă un habitat este curăţat de prădători şi de animale nedorite, echilibrul mediului poate fi într-atât afectat încât şi animalele şi plantele pe care dorim să le păstrăm, vor pieri – din cauza înmulţirii exagerate şi resurselor de hrană limitate. Animalul prădător nedorit care a fost eliminat avea de fapt rolul de a păstra echilibrul dintre numărul de animale şi plante necesare pentru acel tip de ecosistem. La fel, dacă evităm doctrinele dificile şi „dure” legate de creştinismul istoric, s-ar putea să descoperim, spre surprinderea noastră, că am distrus şi principii plăcute şi preţuite.

În cele din urmă, pierderea doctrinelor iadului, judecăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu poate cauza un rău ireparabil confortului nostru – în special în ceea ce priveşte înţelegerea harului şi iubirii lui Dumnezeu precum şi a demnităţii umane şi a modului în care Îl preţuim. Ca să predicăm veştile bune trebuie să le predicăm şi pe cele rele.

Dar cum să faci asta în această epocă a toleranţei?

CUM SĂ PREDICI DESPRE IAD TRADIŢIONALIŞTILOR

Înainte de a predica despre iad, trebuie să recunoaştem că majoritatea congregaţiilor sunt alcătuite din două grupuri. Cu riscul de a simplifica prea tare, îi vom numi tradiţionalişti şi laici. Aceste două grupuri înţeleg mesajul iadului într-un mod complet diferit.

Oamenii cu principii tradiţionaliste tind să aibă (1) credinţă în Dumnezeul (2) un puternic simţ al absolutului moral şi (3) înţelegere faţă de obligaţia de a face bine. Aceşti oameni sunt adesea în vărstă, şi provin din medii religioase puternice catolice sau evreieşti, medii evanghelice conservatoare/medii protestante/penticostale sau prima generaţie de imigranţi din ţări non-Europene.

Modul de a demonstra persoanelor cu principii tradiţionale nevoia de evanghelie este pur şi simplu a spune „Păcatul te îndepărtează de Dumnezeu! Nu poţi fi destul de drept pentru el.” Imperfecţiunea reprezintă groaza celor care Îl venerează din datorie. Tradiţionaliştii sunt motivaţi să creadă în Dumnezeu de teama de a nu fi pedepsiţi în iad. Aceştia simt seriozitatea păcatului.

Dar traadiţionaliştii reacţionează la evanghelie doar de teamă dacă nu le arătăm că Iisus nu a experimentat doar durere când era pe cruce ci chiar iadul în sine. Aceştia trebuie învăţaţi să creadă în Hristos datorită frumuseţii iubirii necondiţionate demonstrate prin sacrificiu. Trebuie să prezentăm iadul unei persoane tradiţionaliste ca fiind dovada cea mai clară a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Acesta este un mod prin care am predicat asta:

Până când nu înţelegem complet această doctrină teribilă nu vom putea să înţelegem cu adevărat ceea ce a făcut Iisus pentru noi prin răstignirea pe cruce. Trupul său a fost distrus în cel mai chinuitor mod dar asta nu a însemnat nimic în comparaţie cu ce s-a întâmplat cu sufletul Său. Când a strigat că Dumnezeul Său l-a uitat, experimenta chiar iadul.

Dacă o cunoştinţă îndepărtată te uită sau te respinge, suferi. Dacă un prieten bun face asta, suferi mai mult. Dacă soţul sau soţia te părăseşte spunând: „Nu vreau să te mai vad niciodată”, este mult mai devastator. Cu cât relaţia este mai lungă, mai profundă şi mai intimă, cu atât mai mare este tortura despărţirii.

Relaţia Fiului cu Tatăul este fără de început şi infinit mai puternică, mai intimă şi mai pasională decât orice relaţie umană. Când Iisus a fost despărţit de Dumnezeu a ajuns în partea cea mai adâncă a iadului şi în cel mai întunecat loc al suferinţei, unul dincolo de imaginaţie. Mai mult, a făcut asta voluntar – a făcut-o pentru noi.

CUM SĂ PREDICI DESPRE IAD LAICILOR

Spre deosebire de tradiţionalişti, persoana cu principii laice se simte jignită de ideea de iad. Astfel de oameni tind să aibă (1) doar o idee vagă despre divinitate, sau deloc; (2) suspiciuni cu privire la absolutul moral; şi (3) un simţ al obligaţiei de a rămâne fideli viselor lor. Aceştia sunt de obicei mai tineri, provin din medii catolice sau medii evreieşti non-religioase, din medii protestante liberale, locuiesc în zone urbane educate sau sunt imigranţi din Europa de Vest sau din anumite zone din Asia.

Am descoperit că atunci când predic despre iad oamenilor care gândesc astfel, trebuie să ating patru argumente.

1. PĂCATUL ESTE SCLAVIE

Nu definesc păcatul ca fiind doar încălcarea regulilor ci şi „să faci ca altceva în afara de Dumnezeu să fie sursa ta principală de valori şi merite.”Aceste lucruri bune, care devin idoli, ne supun mental şi spiritual şi ne conduc într-un mod implacabil chiar şi în iad dacă le permitem.

Eu spun „De fapt eşti credincios, chiar dacă nu ştii asta – vrei să găseşti un fel de mântuire în lucruri care ajung să te controleze într-un mod distructiv.” Sclavia este groaza credincioşilor prin alegere.

Modul în care C.S. Lewis şi-a imaginat iadul poate fi de ajutor laicilor. În The Great Divorce, Lewis scrie despre un autobuz plin cu oameni din iad care a ajuns la marginea raiului. În poveste, aceştia sunt determinaţi să lase în urmă păcatele din cauza cărora au ajuns în iad.  Modul în care Lewis a descris oamenii din iad este important deoarece aceştia oglindesc negarea şi autoamăgirea celor care abuzează de substanţe interzise. Atunci când suntem dependenţi de alcool sau de un idol precum succesul sau banii, suntem nefericiţi dar dăm vina pe ceilalţi şi ne plângem de milă; nu ne asumăm răspunderea pentru propriul comportament şi nici nu vedem rădăcinile problemei. Lewis scrie:

Iadul … începe cu un bombănit şi cu faptul că încă nu te confunzi cu el; poate chiar îl critici … Te smereşti şi ieşi din starea asta. Dar se poate să vină o zi când nu o vei mai putea face. Atunci nu va mai rămâne nimic din tine încât să poţi critica acea stare de spirit sau să te poţi bucura de ea. Va rămâne doar bombănitul în sine ce va dura la nesfârşit ca o maşinărie.

În prezent mulţi oameni se luptă cu ideea că Dumnezeu pedepseşte oamenii neascultători. Când păcatul este perceput ca sclavie şi iadul – într-un sens – ca fiind eterna mahala a universului aleasă în mod deliberat, iadul este mult mai comprehensibil.

Iată un exemplu despre cum încerc să explic asta:

În primul rând, păcatul ne separă de prezenţa lui Dumnezeu (Isaia 59:2), care este sursa fericirii (Psalmul 16:11), iubirii, înţelepciunii şi a oricărui lucru bun (Iacov 1:17).

În al doilea rând, pentru a înţelege iadul trebuie să înţelegem păcatul ca fiind sclavie. Romani 1:21-25 ne spune că am fost făcuţi să trăim pentru Dumnezeul suprem dar în schimb trăim pentru iubire, muncă, realizări sau moralitate astfel încât să avem un scop. De aceea fiecare persoană, religioasă sau nu, venerează ceva – idoli, pseudosalvatori – pentru a simţi că au un scop. Aceste lucruri însă ne supun vinei (dacă nu reuşim să le obţinem) sau mâniei (dacă cineva ni le blochează) sau temei (dacă sunt ameninţate) sau dependenţă ( din moment ce trebuie să le avem). Vina, mânia, teama, dependenţa sunt ca focul care ne distruge. Păcatul înseamnă să venerezi orice altceva în afară de Iisus – şi urmările păcatului ne aduc în sclavie.

Poate că cel mai mare paradox este că oamenii din autobuzul din iad despre care a scris Lewis sunt sclavi deoarece ei au ales să fie. Preferă libertatea (aşa cum o definesc ei) în locul mântuirii. Iluzia tragică este că dacă ar fi crezut în Dumnezeu şi-ar fi pierdut măreţia umană (Geneza 3:4-5), dar de fapt alegerea pe care au făcut-o le-a distrus măreţia umană. Iadul este, conform spuselor lui Lewis „cel mai important monument al libertăţii omului.”

2. IADUL NU ESTE MAI EXCLUSIV DECÂT TOLERANŢA

Nimic nu descrie mai bine perspectiva contemporană decât afirmaţia: „Cred că Hristos este ok, dar cred că şi un devotat musulman, un budist sau chiar un ateu îl vor găsi cu siguranţă pe Dumnezeu.” O versiune puţin mai diferită este: „Nu cred că Dumnezeu va trimite în iad un om care trăieşte o viaţă bună doar pentru că îşi păstrează credinţa greşită.” Această perspectivă este văzută în general ca fiind inclusivă.

Atunci când predic despre iad încerc, deci, să anticipez această perspectivă după cum urmează:

Religia universală a omenirii este: ne construim un curriculum vitae bun şi i-l dăm lui Dumnezeu; apoi ne rămâne dator. Evanghelia înseamnă: Dumnezeu îşi face un curriculum vitae bun şi ni-l dă nouă după care noi îi suntem datori (Romani 1:17). A spune că un om bun îl poate găsi pe Dumnezeu înseamnă să afirmi că un comportament bun este calea spre Dumnezeu.

În esenţă această perspectivă spune: „Oamenii buni îl pot găsi pe Dumnezeu, oamenii rău nu.” Dar ce se întâmplă cu noi, cei care au eşuat din perspectivă morală? Suntem excluşi. Vedeţi voi, puteţi crede că oamenii se mântuiesc prin bunătate sau puteţi crede că oamenii se mântuiesc prin harul lui Dumnezeu, dar nu poţi crede ambele variante în acelaşi timp – şi abordarea ce pare inclusivă la prima vedere este de fapt la fel de exclusivă.

Evanghelia spune: „Oamenii care ştiu că nu sunt buni îl pot găsi pe Dumnezeu şi oamenii care cred că sunt buni, nu.” Cei care cred că eforturile morale îi ajută să ajungă la Dumnezeu sunt excluşi.

Drept pentru care atât evanghelia cât şi abordarea laicilor sunt exclusive dar cea a evangheliei este exclusiv cea mai inclusivă. Aceasta afirmă cu bucurie: „Nu contează cine eşti sau ce ai făcut. Nu contează dacă ai fost la porţile iadului. Poţi fi binevenit şi complet şi pe loc în Hristos.”

3. PERSPECTIVA CREŞTINISMULUI ASUPRA IADULUI ESTE MAI PERSONALĂ DECÂT PERSPECTIVA ALTERNATIVĂ

Destul de des întâlnesc oameni care spun: „Am o relaţie personală cu un Dumnezeu iubitor şi nu cred deloc în Iisus Hristos.”

„De ce nu?” întreb eu.

Aceştia răspund: „Deoarece Dumnezeu este prea iubitor să trimită suferinţă eternă asupra cuiva doar pentru că a păcătuit.”

Dar răspunsul lor ridică un alt set de întrebări şi anume: „Ce l-a costat pe Dumnezeu să ne iubească şi să ne accepte? A agonizat sau a suferit pentru asta? Ce putem pierde dacă renunţăm la cuiele şi spinii lui Iisus?”

Răspunsul este de obicei: „Nu cred că toate astea au fost necesare.”

Cât de nesatisfăcător este la final. Atunci când încercăm să-l facem pe Dumnezeu mai iubitor, adesea reuşim să-l facem mai puţin iubitor. Iubirea Lui, conform credinţei, nu necesită vreo acţiune. Nu a fost iubire ci sentimentalism. Când venerarea lui Dumnezeu se face în astfel de condiţii adesea va deveni impersonală, cognitivă şi etică. Nu va exista nicio abandonare de sine întru fericire, nici urmă de curaj umil sau de sentimentul constant de mirare. Nu am putea cânta unei astfel de fiinţe: „Iubirea atât de uimitoare şi divină îmi pătrunde în suflet, în viaţă, în tot.”

Cu cât abordăm subiectul iadului într-un mod mai „sensibil” cu atât acest lucru devine impersonal. Se spune: „Nu contează dacă ai credinţă în persoana lui Hristos atât timp cât îi urmezi exemplul.”

Dar să spui asta înseamnă să afirmi că esenţa religiei este intelectuală şi etică, nu personală. Să afirmi că orice om bun îl poate găsi pe Dumnezeu înseamnă să dai naştere unei religii fără lacrimi, fără experienţă, fără contact.

Evanghelia nu înseamnă doar înţelegere a adevărurilor şi a principiilor biblice ci infinit mai mult. Esenţa mântuirii este să ştii pe Cineva (Ioan 17:3) deoarece atunci când cunoşti pe cineva, te căieşti, plângi, te bucuri şi te întâlneşti. Evanghelia ne îndeamnă la o relaţie de iubire pasională şi intimă cu Iisus Hristos şi numeşte asta „miezul adevăratei mântuiri.”

4. NU EXISTĂ IUBIRE FĂRĂ MÂNIE

Ce îi deranjează pe mulţi oameni astăzi este mânia lui Dumnezeu: „Nu pot să cred într-un Dumnezeu care trimite oamenii spre suferinţă eternă. Ce fel de Dumnezeu iubitor este plin de mânie?”

 

Deci, atunci când predicăm despre iad trebuie să explicăm că Dumnezeu fără mânie este un  Dumnezeu fără iubire. Eu am încercat să fac asta în timpul unei slujbe după cum urmează:

Oamenii întreabă: „Ce Dumnezeu iubitor poate fi plin de mânie?” Dar orice persoană care iubeşte este adesea mânioasă. În cartea Hope Has Its Reasons, Becky Pippert scrie: „Gândiţi-vă la cum ne simţim când vedem pe cineva pe care îl iubim răvăşit de acţiuni şi relaţii neînţelepte. Răspundem cu toleranţă benignă faţă de străini? Nici pe departe. … Mânia nu este opusul dragostei. Ura este opusul dragostei şi forma finală a urii este indiferenţa.”

Pippert îl citează apoi pe E.H. Gifford: „Iubirea dintre oameni este o analogie foarte bună: cu cât un tată îşi iubeşte fiul mai mult, cu atât urăşte beţivul, mincinosul şi trădătorul din el.”

Concluzia ei este: „Dacă eu, o femeie păcătoasă, narcisistă şi cu defecte, pot să simt atât de multă durere şi mânie referitor la condiţia cuiva, cât de tare simte un Dumnezeu perfect şi creator? Mânia lui Dumnezeu nu este o explozie de capricii ci reprezintă opoziţia sa clară în ceea ce priveşte cancerul păcatului care mănâncă interiorul rasei umane pe care o iubeşte din toată fiinţa.”

De aceea predica plină de credinţ şi echilibrată despre subiect trebuie să înfăţişeze iadul atât ca fiind rezultatul alegerii oamenilor (ca „cel mai mare monument al libertăţii umane”) şi a judecăţii divine. Dumnezeu trebuie să-i judece activ, şi o face, şi să-i respingă pe cei care l-au respins.

UN ASEMENEA DUMNEZEU

Odată, în timp ce urmăream o slujbă despre Parabola lui Lazăr şi a bogatului, sesiunea mesajelor de tip întrebare-răspuns s-a concentrat pe subiectul judecăţii eterne.

Inima mi s-a întristat când o tânără studentă a spus: „Am mers la biserică toată viaţa, dar nu cred că pot să venerez un astfel de Dumnezeu.” Tonul ei a fost mai degrabă trist decât sfidător dar faptul că era dispusă să rămână să discutăm arăta că era deschisă.

De obicei, în timpul acestor sesiuni, toate întrebările îmi erau transmise şi le răspundeam cât de bine puteam. Dar de această dată oamenii au început să-şi ofere unul altuia răspunsuri.

O femeie de afaceri în vârstă a spus: „Ei bine, nu merg prea des la biserică şi acum sunt puţin uimită. Întotdeauna mi-a displăcut ideea de iad dar nu m-am gândit niciodată că ar fi măsura a ceea ce Dumnezeu este dispus să îndure pentru a mă iubi.”

Apoi un creştin matur a făcut o legătură cu slujba ce avusese loc cu o lună înainte despre Iisus la mormântul lui Lazăr din Ioan 11. „Textul ne spune că Iisus a plâns”, spunea el, „dar era şi extrem de mânios pe rău. Asta m-a ajutat. Nu este doar un Dumnezeu mânios şi nici unul iubitor care plânge – este ambele. Nu numai că judecă răul ci şi El se supune iadului şi judecăţii pentru noi, prin răstignire.”

A doua femeie a confirmat printr-o mişcare a capului: „Da. Mereu am crezut că iadul ne învaţă despre cât de mânios este Dumnezeu din cauza noastră, dar nu m-am gândit că înseamnă cât de mult este El dispus să sufere şi să plângă pentru noi. Nu mi-am dat seama până acum despre cât de multe îmi spune iadul referitor la iubirea lui Iisus. Este foarte impresionant.”

Într-adevăr, doar datorită doctrinei judecăţii şi a iadului proclamarea lui Iisus în graţie şi iubire este atât de uimitoare şi minunată. Fie ca niciodată să nu uităm de asta atunci când predicăm.


Apărut inițial pe http://www.gospelinlife.com/manuals-papers/preaching-hell-in-a-tolerant-age. Publicat cu permisiunea autorului.

Revista Creștină o găsiți în toate magazinele Inmedio din România.