HRISTOS ŞI NIMICUL, de David Bentley Hart (partea a 4-a)

Observând deşertul modernităţii, consider că am fi neglijenţi din punct de vedere moral dacă nu am recunoaşte că Nietzsche a avut dreptate pentru că a considerat creştinismul ca fiind responsabil pentru catastrofa din jurul nostru (chiar dacă a înţeles greşit motivele); trebuie să recunoaştem că eşecul culturii creştine de a exista conform victoriei sale asupra vechilor zei a permis puterilor întunecate care s-au ascuns în spatele acestor zei să iasă în evidenţă în propria persona. Şi cu siguranţă ar trebui să ne temem de bestia care creşte în această cultură populară mai grobiană, mai crudă, mai nearticulată şi goală; deoarece, ascunsă de începutul său calmant, este o lume din ce în ce mai lipsită de merite, de inteligenţă, de bunătate, imaginaţie şi dăruire.

Acestea, trebuie să recunosc, sunt formulări extreme. Dar, deşi mă bucur de provocări, nu îmi doresc ca acest lucru să fie prost înţeles. De curând, am menţionat aceste observaţii în cadrul unul discurs, şi doi teologi (pe care nu-i consider campioni ai modernităţii) au avut de obiectat. Pe de o parte, am fost criticat deoarece am uitat de altruismul de care sunt capabile persoanele moderne. Mi s-a reamintit că 11 septembrie 2001 a demonstrat cu siguranţă acest lucru; cei dintre noi care predăm studenţilor trebuie să fim conştienţi de faptul că, indiferent de privaţiunile culturale pe care le îndură, sunt decenţi şi demni de admiraţie. Pe de altă parte, am fost prevenit că o alternativă atât de ferm exprimată, „creştinism ca nihilism”, determină o negare a Binelui din înţelepciunea naturală şi virtute, şi pare că sugerează gratia non perficit, sed destruit naturam. Oricât de îndrăzneţe ar fi astfel de observaţii acestea nu sunt opuse argumentelor mele.

În ceea ce priveşte prima obiecţie, aş dori să răspund clarificând faptul că nu încerc să sugerez că, dat fiind că modernitatea şi-a pierdut integritatea organică a gramaticii morale a creştinismului, fiecare persoană din societatea modernă trebuie să devină violentă, lipsită de inimă şi de principii.

Observaţiile mele sunt direcţionate către limbajul dominant şi ethos-ul unei culturi, nu către sufletele indivizilor. Mulţi dintre noi încă mai sunt loiali principiilor antice, cei mai mulţi dintre noi sunt într-o anumită măsură premoderni şi întotdeauna şi peste tot se pot găsi exemple de virtute naturală, nobilitate înnăscută, dăruire congenitală şi aşa mai departe, pentru că lumina lui Dumnezeu este ubicuă şi imaginea lui Dumnezeu este imprimată în natura noastră. Problema mea este dacă, în cadrul aceste gramatici morale a modernităţii, vreunul din aceste suflete şi-ar putea dovedi virtutea.

Mai concret, îmi doresc să exprin un punct de vedere nu tocmai diferit de cel exprimat de Alasdair MacIntyre în primul capitol din lucrarea sa After Virtue: la răsăritul moralităţii Binelui, etica a devenit un fel de bricolaj incoerent. Din câte îmi pot da seama, homo nihilisticus ar putea fi considerat adesea având în vedere câteva aspecte notabile, un rebel mult mai amiabil decât homo religiosus, dat fiind că afişează o predilecţie mult mai mică de a sparge lucruri, de a distruge statui sacre, sau de a ucide cel mai apropiat infidel disponibil. Dar, haideţi să fim sinceri unul cu celălalt: chiar şi când ni se oferă toate aceste lucruri, ar fi o dovadă de voinţă şi orbire culpabilă să nu recunoaştem cât de aridă din punct de vedere estetic, cât de lipsită de culoare şi depravată din punct de vedere social a devenit societatea. Nu exagerez spunând asta, lucru confirmat şi de o evaluare imparţială a artefactelor culturii populare – o vulgaritate şi cruzime imaginativă. Din punctul meu de vedere, este suficient să avem în vedere faptul că doar în America, mai mult de patruzeci de milioane de copii au fost avortaţi din momentul în care Curtea Supremă a inventat „dreptul” care permite acest lucru, şi există multe persoane care nu consideră acest lucru nici măcar ca fiind o „necesitate” tragică ci un triumf al adevărului moral. Când Cartagienii au prevalat după ce au încetat să-şi sacrifice copiii, cel puţin locul pe care Baal l-a eliberat le-a reamintit că ar trebui să caute ei înşişi divinitatea; ne oferim copiii libertăţii „mele” de alegere, „mie”. Nicio altă viziune morală a societăţii nu a fost cu siguranţă vreodată mai degradată de atât.

Şi, referitor la a doua obiecţie, aş începe spunând că observaţiile mele nu se referă la întreaga experienţă, natură sau cultură umană; se referă doar o singură locaţie în timp şi spaţiu: modernitatea Occidentală târzie. Nu am nimic de spus despre culturile sau popoarele care nu au suferit aceleaşi deziluzii ca noi, sau care nu împărtăşesc relaţia noastră specială cu antichitatea europeană sau cu moştenirea creştinismului antic. „Nihilism” este doar o denumire pentru sensibilitatea şi convingerea post-creştine (nici măcar una scandaloasă). De asemenea, alternativa între creştinism şi nihilism nu este niciodată, în practică, un fie/sau kierkegaardian între două antinomii absolute, incapabile de asociere; este un antagonism care are loc într-un continuum al cărui extreme sunt rareori perfect exprimate într-o singură viaţă (altfel lumea ar fi plină doar de sfinţi şi de satanişti).

Totuşi, cel mai important este că observaţiile mele nu se referă nicidecum la natură, care este veşnică şi care, la un anumit nivel, tânjeşte mereu după Dumnezeu; se referă la cultura care are puterea de a se curăţa, într-o măsură considerabilă, de tot ceea ce este natural. Într-adevăr, o mare parte din discursul modernităţii târzii – speculativ, critic, moral şi politic – constă exact în încercarea de negare a autorităţii sau chiar a realităţii, a oricărei ordini generale a naturii sau naturilor. Natura este bună, pot afirma fără niciun dubiu, şi reprezint însăşi darul harului. Dar ajung la miezul problemei: modernitatea nu este naturală, este chiar anti-natură sau chiar anti-Hristos (caută ca un leu turbat pe cei pe care să-i devoreze).

De aceea repet că epoca noastră nu este în pericol de a se întoarce la păgânism (caz în care am fi fost norocoşi). Dacă ne întoarcem către Hristos astăzi, ne întoarcem către dumnezeul voinţei absolute, şi îl îmbrăţişăm ori sub aspectul său cel mai monstruos, ori sub cel mai fad. O retragere oarecum mai nobilă către vechii zei nu este posibilă; nu ne-am putea găsi protecţie şi nici nu ne-am putea lăsa pradă vechilor iluzii şi consolărilor tragice pe care Hristos le-a demascat ca fiind false. Pentru a-i iubi pe zei şi pentru a fi protejaţi de aceştia ar trebui ca în primul rând să ne temem de ei; totuşi ruina gloriei lor este atât de completă încât au fost reduşi – ca orice altceva – la nivel de mărfuri.

Nici măcar plângerile şi platitudinile lugubre împreună cu fatalismul pios al corului tragic nu nu mai au puterea de a ne linişti. Evanghelia unui Dumnezeu regăsit în corp chinuit, smerenie şi dărnicie fără limite, a învins toate vechile minciuni, a demonstrat că vechiul sistem este vizibil insuficient şi chiar puţin absurd, şi ne-a insuflat un dor de iubire transcendentă atât de adâncă încât – odată ce i-am cedat – nu am mai avea odihnă în altă parte decât întru Hristos. Acest lucru aduce cu sine o tristeţe reală, deoarece consecinţele respingerii unei astfel de bucurii sunt tristeţea, tulburarea şi anxietatea pentru care nu există precedent. Dacă interesele religioase fără sens din prezent nu sunt, conform niciunui standard clasic sau creştin, pietăţi adevărate, aceste sunt fără îndoială sincere – chiar dacă înşelătoare – expresii ale suferinţei, dor de căminul uitat, plângerea prizonierului care şi-a pierdut libertatea. Astfel că, pentru a regăsi şi înţelege sensul poruncii de „a nu avea alt zeu”, creştinii trebuie ca mai întâi să admită că victoria bisericii în istorie nu a fost numai incompletă, ci a eliberat o forţă pe care vechiul ordin sacral a fost cel puţin capabil să o controleze; standardul acestei porunci se aplică astăzi împotriva unui inamic mai lipsit de formă şi invincibil.

De asemenea, trebuie să recunoaştem, în lumina istoriei, că această poruncă este o disciplină grea: distruge, mai întâi rupe şi apoi leagă; ca o cauterizare, răneşte pentru a vindeca; şi acum, pentru a vindeca răul pe care l-a cauzat parţial, trebuie să fie din nou aplicată. În termeni practici, cred că asta reprezintă efortul mult mai concentrat pe care creştinii trebuie să îl depună pentru a recupera înţelepciunea şi importanţa tradiţiei ascetice. Pentru a rezista răului caracteristic unei epoci este nevoie de credinţă şi devotament formidabile şi toţi creştinii, căsătoriţi sau nu, ar trebui să se caute îndrumare în istoria ascetismului creştin – în special, poate, în apoftegma părinţilor din deşert.

A nu avea niciun dumnezeu în afară de cel al lui Hristos înseamnă astăzi, la urma urmei, că trebuie să îndurăm privaţiunile de post a ceea ce cu siguranţă este o epocă întunecată, şi să ne chinuim să rezistăm consolării blânde, farmecelor insipide, răutăţilor brute şi pasivităţii ameţite ale culturii post-creştine”; toate acestea sunt aşa tentante tocmai pentru că ne determină să credem în noi şi să ne venerăm.

Mai înseamnă şi să rămânem la distanţă de multe din curentele morale din prezent, care sunt – chiar şi sub forma lor cea mai sentimentală, blândă şi tolerantă – la fel de egoiste şi decadente ca şi viciile cele mai la modă. Înseamnă, pe scurt, auto-dăruire, contrarianism, o tendinţă nu doar de a invita ci şi de a condamna şi refuzul secularizării la fel de dur ca şi refuzul strămoşilor noştri creştini de a arde tămâie pentru geniul împăratului. Trebuie să adaug că aceasta nu este o o prevestire sumbră: ascetismul creştin nu este, la urma urmei, o desfigurare crudă a voinţei, contaminată de răutatea şi dezgustul faţă de creaţie care pot fi pe drept puse pe seama atâtor variaţii a detaşamentului religios. Cultivarea unei inimi pure şi a unei vederi clare ne permit mai degrabă să ne deschidem faţă de lume, să ne dezvoltăm în ea, să o percepem nu ca pe exprimare a voinţei sau ca ocazie pentru exercitarea puterii, ci ca darul lui Dumnezeu. Este, ca să spunem aşa, un fel de aşteptare „Marian” a Cuvântului lui Dumnezeu şi a rodniciei sale. De aceea are puterea de a ne vindeca de suferinţele moderne: deoarece, oricât de paradoxal ar părea temperamentelor moderne, ascetismul creştin este practica iubirii, ceea ce Maxim Mărturisitorul spunea prin a învăţa să vezi logos-ul fiecărui lucru în cadrul Logos-ului lui Dumnezeu, şi are cel mai bine loc în reverenţa recunoscătoare a unui Bonaventura sau a extazului liric a lui Thomas Traherne.

Există o disciplină pentru toate acestea; şi pentru noi, astăzi, trebuie să implice o recunoaştere dureroasă că nici noi şi nici urmaşii noştri nu vom trăi să vedem o ridicare a unei culturi creştine în lumea Occidentală şi să acceptăm asta cu dăruire şi credinţă.Trebuie, în cele din urmă, să recunoaştem că, în misterul înţelepciunii lui Dumnezeu, toate acestea au luat naştere din lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul timpului.

Persoanele moderne nu vor găsi pacea pentru inimile lor neliniştite fără Hristos deoarece cultura modernă nu este altceva decât tărâmul pustiu din care au plecat zeii, această nelinişte devenind propria zeitate; şi, deprivaţi de scutul miturilor sacre şi consolatoare de sacrificiu, oamenii moderni rătăcesc în derivă, încercând vag să se acomodeze cu moartea fără a scăpa vreodată de anxietate sau plictiseală, acesta fiind rezultatul unei munci neîncetate de distracţie, achiziţie sau idioţenie voită.

Şi, punându-şi în practică magia cea mai sublimă, cultura noastră ca o scenă goală poate uimi intelectul într-atât încât să-l orbească în faţa propriei nelinişti şi să-i inducă o amorţeală spirituală mai deplorabilă decât disperarea.

Dar noi – neignorând cât de atrăgătoare este o astfel de condiţie – trebuie să ne bucurăm totuşi că modernitatea nu oferă un confort religios celor care caută acest lucru. În acest timp de aşteptare, în epoca marcată doar de absenţa credinţei în Hristos, este bine că sufletul modern nu are odihnă, pietate, pace sau nobilism, lumea din afara bisericii fiind goală de extaz spiritual sau mister, şi că nu găseşte niciun zeu frumos, milostiv sau teribil căruia să i se ofere. Hristos a adus judecata în lume, un mod de împărţire de care nimeni nu poate fugi. Acest lucru înseamnă că, sub forma unei condiţii istorice concrete, singura opţiune care le rămâne copiilor culturii post-creştine nu este de a alege pe cine să venereze, ci dacă să-L venereze pe El, cel pe care l-a dezvăluit Hristos, sau să nu venereze nimic – nimicul.

Nu există o a treia opţiune acum, deoarece – aşa cum ştim cu toţii, indiferent dacă recunoaştem asta în mod conştient sau nu – toate lucrurile au fost supuse Lui, toate tronurile şi funcţiile înalte au fost culcate la picioarele Lui, până la sfârşitul lumii şi – simplu spus – nu există un alt dumnezeu.

Articol publicat cu permisiunea revistei First Things.