HRISTOS ŞI NIMICUL, de David Bentley Hart (partea 1)

Octombrie 2003

Partea 1 (din 4)

Ca bărbaţi şi femei moderni – în măsura în care suntem moderni – credem în nimic. Asta nu înseamnă, ţin să adaug, că nu credem în nimic; ceea ce vreau să spun este că păstrăm o credinţă de nestrămutat, adesea inconştientă, în nimic sau în nimicnicie. Ne îndreptăm credinţa spre asta, ne dedicăm sufletele şi ne proiectăm valorile prin care ne măsurăm însemnătatea vieţii. Sau, ca să formulăm mai simplu şi mai clar, religia noastră este de fapt un nihilism foarte confortabil.

 

Ceea ce spun s-ar putea să sune apocaliptic, cel puţin dată fiind lipsa unui avertisment sau a unui preludiu, dar cred că ceea ce spun este aproape plictisitor de evident. Trăim într-o eră în care principala valoare morală a fost determinată printr-un consens copleşitor, ca libertatea absolută a voinţei personale, puterea ca fiecare dintre noi să aleagă în ce să creadă, ce îşi doreşte, ce îi trebuie sau ce vrea să aibă; cele mai convingătoare modele culturale de libertate sunt voluntariste fără doar şi poate şi, într-un mod decăzut şi degradant, prometeice; voinţa, credem noi, este suverană deoarece este nefondată, liberă datorită spontaneităţii şi acesta este binele superior. O societate care crede asta trebuie, cel puţin implicit, să accepte şi să susţină subtil o anumită metafizică morală: irealitatea oricărei „valori” superioare alegerii, sau a oricărui Bine care transcede credinţa într-un bine superior. Dorinţa este liberă să propună, să oprească, să accepte sau să respingă – dar fără a se supune. Astfel societatea trebuie apărată de intruziunea Binelui, sau a lui Dumnezeu, astfel încât cetăţenii ei să-şi hotărască propriile vieţi prin alegerea pe care o fac dintr-un univers dominat de scopuri bazate pe indiferenţă morală, nefiind limitate de nicio gramatică anterioară a obligaţiei sau a principiilor (în America numim acest lucru „zidul de separare”). Astfel libertăţile conform cărora cumpărăm aşternuturi din lavandă, ne uităm pătimaş la pornografie, devenim Unitarieni, promovăm sărbătorirea violenţei sau uciderea copiilor nenăscuţi, sunt intrinsec „bune” deoarece sunt expresii ale inalienabilei libertăţi de a alege. Dar, desigur, dacă dorinţa se determină pe sine doar prin astfel de alegeri, fără a ţine cont de nicio lege naturală, înseamnă că reprezintă nimicul. Aşadar, la sfârşitul modernităţii, fiecare dintre noi, cei credincioşi perioadei, nu-l va înfrunta pe Dumnezeu, sau pe zei, sau Binele de dincolo de fiinţă ci abisul, asupra căruia prezidează autoritatea goală a voinţei individuale, ale cărei instincte şi decizii reprezintă propriul index moral.

 

Asta nu înseamnă că – aşa barbari sentimentali cum suntem – nu mai ţinem cont de constrângerile morale şi religioase în ceea ce facem; nimeni, cu excepţia celor mai demonici, demenţi, sau a adolescenţilor, nu-şi doreşte să trăiască într-o lume fără limite vizibile şi acoperişuri ospitaliere. Un astfel de om ar putea opta pentru a nu achiziţiona un vehicul anume doar pentru că se consideră un ecologist; sau o astfel de femeie ar putea opta să nu avorteze la jumătatea celui de-al doilea trimestru considerând că fetusul, în această etapă a gestaţiei, este complet format, şi ea – personal – crede că este greşit să-l ucidă. Dar asta abia dacă demonstrează ideea mea: luăm de-a gata dreptul individual nu pentru a urma sau sfida legea moralităţii, ci pentru a alege ce standard moral să adoptăm, care sunt valorile de urmat, ce modă sau pietate să adoptăm, şi cu ce accesorii.

 

Până şi etica noastră este rezultatul voinţei. Asta se aplică şi credinţelor adaptate – „New Age” oculte, panteiste, „Wicca” sau altele asemenea – prin care mulţi dintre noi sunt distraşi de la pustietatea cotidiană a vieţii. Aceşti zei de butic pot fi luaţi de oriunde – din religia nord-americanilor, din subcontinentul indian, din vreun curent pre-rafaelit influenţat de apusul celtic, furnizori vicleni de cuarţ lipsit de valoare, din pagini luate la întâmplare din Robert Graves, Aldous Huxley, Carl Jung, sau vechiul arian redutabil, Joseph Campbell – dar aceşti zei nu sunt plasaţi în ierarhii divine şi pe rafturi ornamentale şi principala lor funcţie este de a fi reprezentări simbolice a personalităţilor visătoare a adoratorilor lor. Trivialitatea acestui devotament, nevoia sa de dogmă şi disciplină, tendinţa de a-şi găsi divinităţile nu în poieni şi peşteri ci în magazine de suveniruri evidenţiază că acesta nu este reversul politeismului pre-creştin. Este, mai degrabă, o religie complet modernă ai cărei zei ridiculizaţi nu necesită adoraţie, teamă, iubire sau credinţă; nu reprezintă decât masca aceleiaşi spontaneităţi a dorinţei, adică a demiurgului nedisputat care conduce această epocă şi pofteşte spiritele să vină sau să plece.

 

Şi cu asta ajung în sfârşit la subiect. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” spune Prima Poruncă, „Nu vei avea alţi dumnezei în afara de mine”. Pentru Israel asta a fost în primul rând o poruncă a fidelităţii, prin care Dumnezeu şi-a legat oamenii de Sine, chiar dacă în ultimii ani a devenit şi o proclamaţie către naţiuni. Cu toate acestea, pentru creştini, porunca a venit prin – fiind astfel indisolubil legată de – Hristos. Astfel, nu reprezenta doar interzicerea altor culte, dar şi un strigăt de luptă, un atac asupra vechii ordini a cerurilor – o declaraţie de război împotriva celorlalţi zei. Toată lumea urma să fie evanghelizată şi botezată, toţi idolii distruşi, venerarea unui singur Dumnezeu care şi-a trimis Fiul în lume pentru mântuirea noastră. A fost un conflict îndelungat şi uneori teribil, care ocazional a fost plătit cu preţul sângelui martirilor, dar a fost, conform oricărei estimări, o victorie: templele lui Zeus şi Isis au fost părăsite, imnurile dithirambice şi paeanice nu au mai fost cântate, altarele au fost golite de sacrificii, sibilele au tăcut, şi în cele din urmă toată gloria, nobleţea şi cruzinea lumii antice au fost puse la picioarele lui Hristos Cuceritorul.

 

Pentru primii creştini aceasta nu a fost o simplă metaforă. Când un convertit stătea în baptiseriu în ajunul Paştelui, înainte de a intra gol în apă, s-a întors către Apus să renunţe la diavol şi la demonii lui, respingea, ba chiar blestema, zeii pe care i-a adorat toată viaţa; când se întorcea cu faţa spre Răsărit pentru a se mărturisi întru Hristos, se încredinţa eroului invincibil care a deschis porţile iadului, a biruit moartea, a supus puterea aerului şi a fost crescut ca Domnul istoriei. Viaţa, pentru biserica timpurie, însemna spiritualitate; şi niciun creştin botezat nu se putea îndoi de puterea transformării – a sinelui sau a lumii – survenită din slujirea unui singur Dumnezeu, cel în numele căruia a propovăduit Hristos. Desigur, suntem încă în război, dar situaţia bisericii s-a înrăutăţit vizibil şi presupun că, prin comparaţie, Prima Poruncă ce se aplică şi în prezent, înfrângerea panteonului antic, a spiritelor naturii şi a demonilor care se ascund în spatele lor, se va dovedi a fi sublim de uşoară. Asta deoarece, după cum spuneam, noi, modernii, nu credem în nimic: nimicul voinţei care capătă formă în mod miraculos prin controlarea nimicului din lume. Zeii, cel puţin, erau reali, prin descompunere, reprezentări ale mysterium tremendum, astfel puteau inspira teamă sfântă sau, ocazional, iubire sfântă. Erau, evident, brute, dar adesea despoţi benigni, şi cu toţii cred, în colţurile secrete ale sufletelor noastre în care suntem cu toţii moharhi, că putem aprecia bunul despot, dacă este suficient de atrăgător şi misterios, capabil să ofere un echilibru atractiv între mânie capricioasă şi benevolenţă senină. Cu siguranţă olimpienii aveau pampoane şi o frumuseţe teribilă a cărei dispariţie din lume a fost o pierdere a păgânilor devotaţi cu încăpăţânare. Mai mult, dată fiind obiectivitatea şi supremaţia lor asupra veneratorilor, zeii au creat duşmani ai bisericii cu care aceasta trebuie să ajungă la înţelegere. Poate că reprezentau doar văluri ţipătoare şi brocarturi ornamentale în abisul nopţii, a morţii şi a naturii, dar aveau forme diferite şi culturi stabilite, şi când misterele lor au fost abandonate, la fel au fost şi ei.

 

Cum deci, să te războieşti cu nimicul, cu abisul în sine, dezbrăcat de alura sa mitică? Mi se pare mult mai uşor să convingi un bărbat că este servitorul demonilor şi să-i oferi manumisiune, decât să-l convingi că este sclavul propriului sine şi prizonierul propriei voinţe. Este un zeu mai eluziv, schimbător, şi mai îndărătnic decât Apollo sau Dionysos; şi indiferent dacă se manifestă sub forma titanismului demonic a voinţei, precum delirul în masă al celui de-al Treilea Reich, sau pur şi simplu prin banalitatea hipnotică a culturii consumatorului, tronul său a fost stabilit chiar în inimile celor pe care îi supune. Şi, cred că împotriva acestui zeu ne îndeamnă Prima Poruncă să luptăm.

 

Cu toate acestea, există o complicaţie chiar şi în asta. Din punct de vedere creştin, suntem bucuroşi să afirmăm că porunca de a nu mai avea un alt zeu, când a fost adăugată evangheliei, ne-a eliberat de regimul divin din antichitate; acceaşi poruncă trebuie din nou proclamată pentru salvarea oamenilor moderni de superstiţiile epocii noastre. Există încă o afirmaţie, mai puţin confortabilă, pe care ar trebui să ne dorim să o proclamăm: nu este posibil ca omenirea să fi trecut de la devotamentul din antichitate la cel din modernitate prin altceva decât prin puterea creştinismului de-a lungul istoriei, şi astfel – la drept vorbind – creştinismul, cu declaraţie „de a nu avea un alt dumnezeu”, este parte responsabilă a nihilismului din cultura noastră. Evanghelia a cutremurat întreaga bază a lumii, a despicat cerurile şi a ne-a ajutat să ajungem la ruinele din prezent.

 

Cuvântul „nihilism” are un istoric complex în filosofia modernă dar îl utilizez cu sensul determinat de Nietzsche şi Heidegger, care nu numai că au diagnosticat modernitatea ca fiind nihilistă dar au considerat creştinismul ca fiind complice în geneza sa; cred că ambii au avut dreptate în anumite privinţe, dar au greşit în cele mai multe şi ambii au ridicat întrebări referitoare la faptul că noi, creştinii, ignorăm pericolul. Cazul lui Nietzsche este cel mai grav dintre cele două, dar în anumite privinţe este cel mai perspicace; pentru el, modernitatea este pur şi simplu etapa finală a bolii numite creştinism. Pe de altă parte, geniul grecilor – după cum spune povestea – era de a privi fără iluzii în haosul şi teroarea lumii şi de a răspunde nu prin teamă şi resemnare, ci prin afirmare şi măiestrie. Erau capabili de acest lucru nu numai datorită nobilimii lor, adică dorinţa lor necruţătoare de a face diferenţa între „bine”- adică putere, exuberanţă, curaj, generozitate şi străşnicia spiritului aristocratic – şi „rău” – slăbiciune, timiditate şi resentimentul răzbunător al minţii sclavilor. Acelaşi standard – „înţelepciune nobilă” din lipsa unui termen mai potrivit – era baza şi mortarul civilizaţiei romane.

 

Cu toate acestea, creştinătatea a fost revolta sclavilor în moralitate: viclenia celor slabi a triumfat asupra nobilimii celor puternici, resentimentele celor mulţi au convertit mândria celor mai puţini în vina de auto-torturare, distincţia omului superior între corect şi greşit a fost înlocuită de distincţia omului inferior între bine şi „rău”, şi înţelepciunea tragică a grecilor a fost inundată de potopul milei şi laşităţii creştine. Această revoltă, împreună cu devotamentul steril şi ascetic pentru faptele pozitive l-ar ucide în cele din urmă şi pe Dumnezeu. Şi, drept rezultat, am intrat în era Ultimului Om pe care Nietzsche îl descrie în termeni prea apropiaţi de confortul banalităţii, a conformităţii şi a auto-indulgenţei culturii de masă moderne.

 

Varianta lui Heidegger nu este la fel de catastrofică şi evidenţiază mai puţin noutatea creştinătăţii decât continuitatea acestuia cu nihilismul şi implicit cu gândirea Occidentală, din cel puţin vremurile lui Platon (pe care Nietzsche de asemenea, în felul său, le-a recunoscut). Nihilismul, spune Heidegger, se naşte din uitarea misterului existenţei şi din încercarea de a captura şi controla fiinţa prin artefactele raţiunii (cel mai bun exemplu – şi într-adevăr prototipul fiecărei apostazii ulterioare adevăratei „ontologii”- adică ideile lui Platon). Pentru a-şi suprasimplifica în mod scandalos argumentaţia, Heidegger afirmă că istoria impulsului nihilist de a reduce fiinţa la nivelul unui obiect al intelectului, depinde de voinţa care ne-a adus în era tehnologiei, pentru care realitatea este formată dintr-atât de multe cuantumuri de putere, lumea este reprezentarea conştiinţei şi pământul este o simplă rezervă care aşteaptă să fie exploatată; dezvoltarea tehnologiei a devenit cel mai înalt ideal al nostru şi singurul nostru model real de adevăr. În ceea ce priveşte creştinismul, acesta nu este ceva nou ci mai degrabă un episod prelungit, parte a istoriei nihilismului, care s-a evidenţiat în principal pentru că a produs consumarea unei părţi din logica istoriei prin inventarea Dumnezeului metafizic, forma tuturor formelor, care conţine în Sine toate fiinţele, cauză absolută şi eficientă, şi care personifică această cauză ca fiind putere şi voinţă totale. Din acest Dumnezeu, în plenitudinea timpului, se va naşte supusul modern care a uzurpat locul lui Dumnezeu.

 

Sper că mă veţi ierta atât pentru precizările făcute în grabă cât şi pentru perversitatea uşoară care m-au determinat să observ meritele ambelor variante. Mi se pare că Heidegger are perfectă dreptate în ceea ce priveşte nihilismul modernităţii din moment ce seminţele au dat roade în pământ păgân; Nietzsche are de asemenea dreptate în a atrage atenţia asupra noutăţii şocante – şi pentru ordinea antică a valorilor nobile, ireparabil de catastrofică; dar niciunul dintre ei nu a înţeles de ce avea dreptate. Într-adevăr, creştinismul a fost complice în distrugerea antichităţii şi naşterea modernităţii, nu pentru că a fost părtaşul celei din urmă ci deoarece el singur, în istoria Occidentului, a însemnat respingerea şi alternativa disperării nihiliste, violenţei şi idolatriei puterii; astfel, creştinismul a spart faţada impozantă şi magică în spatele căreia se ascundea odată nihilismul şi, din întâmplare, l-a scos la vedere.

 Articol publicat cu permisiunea revistei First Things.