Întoarcerea zeilor, de Hannes Stein

La începuturi Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor ca un vârtej. Şi Dumnezeu a spus: „Să fie lumină! Şi a fost lumină.

Dar lumina era abia la început, slabă şi neajutorată; chiar dacă Dumnezeu a despărţit-o de întuneric, această împărţire abia era perceptibilă de ochiul omenesc. Lumina lui Dumnezeu nu strălucea, clipea; oscila cu dificultate între negru fără margini şi gri infinit. Nu forma o aureolă ci o strălucire neclară, distantă şi obosită.

Superstiţii întunecate dominau gândirea oamenilor şi teama le tiraniza gândurile: lumea era un loc plin de magie. Fiecare deal era pământ sfânt aflat în stăpânirea spiritelor ancestrale. În fiecare copac trăia un spirit care privea călătorii trecând. Un demon rânjind se ascundea în fiecare tufiş şi îşi cerea partea. Vulturul care zbura în cercuri sus pe cer era o fiinţă supremă. În munţi trăiau giganţi care aruncau cu fulgere şi tunete. În oceane trăiau monştri ale căror nume nu se rosteau. Teama exista peste tot – teama păgână.

Într-adevăr, oamenii din aceste vremuri preistorice trăiau într-o stare de furie constantă. Erau înspăimântaţi să nu comită un păcat capital; erau înspăimântaţi de haosul naturii. Universul li se părea sinistru şi plin de ameninţări. La fiecare cotitură, nimfele pădurii, zânele şi demonii – zei trebuiau calmaţi şi imploraţi pentru iertare. Imediat ce unul era conştient, se risca violarea unui tabu.

Uneori nu era suficientă precauţia deoarece fiinţele superioare erau malefice. În aceste cazuri era nevoie de un specialist: un şaman, un vraci. Acesta îi cunoştea pe zei faţă în faţă şi le putea vorbi pe limba lor. Masca de vultur pe care o purta îi dădea puteri supranaturale. Fără voie sau piedică acesta trecea din rai în iad şi pe pământ. Cu măiestrie, şamanul se folosea de sentimente: uneori alina temerile păgâne care îi bântuiau pe oamenii din trib, alteori îi pedepsea. Costumaţia, faptul că folosea un schelet făcut din oase de metal, era dovada vie că a fost mort şi a înviat. Spiritele cele rele l-au rupt în bucăţi şi i-au băut sângele. Apoi, animalele totemice ale tribului l-au eviscerat şi i-au înlocuit intestinele cu substanţe magice. La final, spiritele l-au lipit la loc, bucată cu bucată, ca pe un manechin. Prin moarte, şamanul a devenit una cu universul înspăimântător. Zeii naturii au ţipat, au urlat şi au şuierat prin gura lui.

Şamanul era un om puternic. Călare pe toba sa, el putea să zboare direct către copacul cu nouă ramuri care făcea legătura dintre rai, pământ şi tărâmul morţilor. Cu toate acestea, la începutul epocii bronzului, puterile sale magice nu mai erau suficiente. Atunci a devenit clar că existau zei mai puternici şi mai înspăimântători ca ceilalţi: omul a început să venereze stelele. Preotul a venit în ajutorul şamanului ţinând în mână cuţitul şi în minte având sacrificiul uman.

Acest lucru încă se mai aplica în cazul aztecilor care au ridicat un mare imperiu în Mexic folosindu-se de genocid. Religia lor era una extrem de pesimistă: credeau că soarele şi luna au apărut pe cer printr-un sacrifiu de sine al zeilor. Mai mulţi zei şi-au dat viaţa pentru a pune în mişcare corpurile cereşti. Aceasta era o datorie pe care rasa umană trebuia să o răscumpere prin sacrificarea câtorva semeni. Conform credinţei aztece, lumea deja pierise şi renăscuse deja de patru ori. Venirea unui alt cataclism putea fi evitată doar atât timp cât sângele omenesc curgea în râuri generoase. Dacă fluxul de sânge s-ar fi uscat vreodată soarele n-ar mai fi răsărit în următoarea dimineaţă.

Dacă un duşman cădea în mâinile aztecilor putea să aibă şansa de a fi ales pentru o soartă specială. Putea fi acceptat în familia capturatorului şi tratat ca un oaspete de onoare. Într-o zi stabilită dinainte era însoţit pe o platformă ridicată şi omorât încet de patru războinici măreţi. Cu cât agonia sa dura mai mult, cu atât mai mare îi era gloria. Festivalul atingea apogeul când preotul aztec îi scotea cu pricepere inima din piept şi ţinea muşchiul sângerând şi pulsând în lumină. Victima era apoi jupuită şi capturatorul îi purta pielea până când aceasta putrezea complet.

Aztecii nu erau excepţionali de cruzi şi doar un nebun i-ar numi necivilizaţi sau barbari. Sacrificiul uman era exact ceea ce definea civilizaţiile avansate – nu doar în America ci şi în Orientul Mijlociu. Astfel poporul din Cannaan ardea copii în cuptoare pentru a-i face pe plac lui Moloch; egiptenii venerau soarele şi pe zeiţa Hathor „care în întuneric strângea sângele ca pe terci”; asirienii şi babilonienii au construit primele oraşe în jurul imenselor abatoare unde preoţii venerau stelele înainte de a tăia gâtul bărbaţilor bine-făcuţi. Cum puteau israeliţii, cu strămoşul lor nomad Avraam, să concureze cu asta? Filistenii, în comparaţie cu rasa civilizată, s-au închinat înainte zeului-peşte Dagon. Aceştia erau imigranţi din Creta, loc în care taurul celest cerea vieţile a doisprezece virgine în fiecare an.

Sacrificiile umane nu reprezentau un motiv pentru ruşine. Acestea nu erau realizate discret într-o celulă clandestină ci în vârful unei piramide, în templu, în faţa unei mulţimi. Priviţi, suntem pregătiţi să renunţăm la ceea ce ne este cel mai drag! Priviţi, nu ne cruţăm nici măcar copiii! Atât de lacomi erau zeii stelelor. Atât de mare era teama păgânilor. Asta putea să dureze la nesfârşit conform ciclului naturii, cu urletele şamanilor, cântecul preoţilor şi răgetul victimelor.

Dar în cea de-a patra zi Dumnezeu a aşezat soarele şi luna pe ceruri şi a creat stelele: să despartă ziua de noapte, pentru semnele zodiacale şi pentru anotimpuri, pentru zile şi pentru ani. În acel moment lumea s-a luminat. Din acel moment muritorii nu trebuiau să mai slujească stelele – chiar din contra: Dumnezeu le-a pus pe cer pentru ca ei să beneficieze de ele. Corpurile cereşti, din cauza cărora au tremurat popoarele civilizate nu erau altceva decât lămpi şi ceasuri! Aceasta era o provocare nemaiauzită, curaj fără precedent. Geneza a început cu o blasfemie: o calomnie la adresa zeilor.

Această blasfemie a marcat sfârşitul temerilor păgâne. Când zeii cei măreţi ai stelelor şi-au pierdut influenţa, şi zeii mai mici au început să dispară în nimic. De atunci oamenii puteau traversa fiecare deal pe care Dumnezeu l-a ridicat de sub ape în cea de-a doua zi, fără a fi pedepsiţi. Niciun demon nu trăia în copacii şi tufişurile pe care El le-a plantat în cea de-a treia zi. Vulturul care încă din cea de-a cincea zi zbura pe cer, nu mai era o fiinţă supremă. Sirenele, zânele şi demonii au dispărut cu un strigăt tăcut de furie. Astfel demistificarea cerurilor a determinat descântarea lumii.

Pământul lui Dumnezeu a devenit brusc foarte întins: oamenii se puteau deplasa pe suprafaţa lui fără supersiţii. Şi Dumnezeu a văzut că era bine.

Dar chiar era? Totuşi nimeni (cu excepţia unei mici naţiuni la marginea deşertului Arabiei) nu ştia încă de faptul că idolii şi-au pierdut puterea: această evanghelie nu radiase în întreaga lume. Doar căţiva filosofi greci au îndrăznit să spună în şoaptă că zeii nu reprezintă nimic – că erau doar statui de lemn ornate cu foi de metal făcute de mâna omului. Ceilalţi, majoritatea tăcută, au rămas neştiutori şi superstiţioşi. Era clar, Dumnezeu avea nevoie de un mesager.

L-a găsit folosind o metodă testată în timp. Jumătate de mileniu în urmă, Dumnezeu l-a chemat pe un anume Ieremia „înainte de a-l forma în pântece”. Şi de această dată, şi-a semnalat unul dintre fii înainte ca acesta să fie întrupat şi i-a încredinţat o misiune specială: L-a făcut navi lagoyim , profetul popoarelor păgâne.

Acest emisar a străbătut lumea mediteraneană într-un zigzag bizar. În timpul călătoriilor sale a scris scrisoare după scrisoare, mormăind, fără odihnă, nerăbdător: „Am fost bătut cu toiege de trei ori, odată am fost bătut cu pietre. De trei ori am naufragiat; am fost în voia valurilor mării timp de o noapte şi o zi; călătorii dese, pericole pe râuri, teama de jefuitori, teama de proprii oameni, teama de celelalte neamuri, pericolele oraşului, pericolul sălbăticiei, pericole pe mare; pericolul falselor prietenii.” Era un meşter de corturi, un antreprenor din clasa mijlocie. Totuşi, era convins că în scurt timp istoria se va sfârşi. În aceste ultime zile mesianice, conform Bibliei evreieşti, toate naţiunile se vor întoarce la Singurul Dumnezeu al Istraelului. Paul credea că fusese ales pentru a contribui la îndeplinirea profeţiei.

Cum a transmis el mesajul? Chiar a stat în mijlocul pieţei, aşa cum ne învaţă Noul Testament, şi a predicat în numele mesiei Iisus? Este mai probabil să se fi dus la sinagogi. Acolo intra în vorbă cu intelectuali greci şi romani, dintre care mulţi erau serios interesaţi de iudaism; cei pentru care cultele păgâne nu mai aveau niciun sens şi care preferau să meargă la slujbele evreieşti. Ascultau când se citea din scripturi în limba vernaculară şi spre distracţia celorlalţi păgâni ţineau sabatul. Evreii îi considerau pe aceşti intelectuali drept fiii şi fiicele lui Noe. Nu erau circumcişi, nu erau consideraţi membri ai comunităţii şi nu aveau dreptul de a citi din Torah. Erau „drepţi printre neamuri”, cu siguranţă, dar rămâneau păgâni.

Printre astfel de Noahides (după cum erau numiţi), Paul a propovăduit pentru mesia. Oferta lui era următoarea: puteţi deveni pe loc membri cu drepturi depline a Naţiunii Alese dacă acceptaţi şi credeţi că Iisus a fost mântuitorul care a murit pentru voi. Nu trebuie să vă circumcideţi, nici nu trebuie să învăţaţi ebraica sau comentariile complementare ale Bibliei în aramaică. Tot ceea ce mai trebuia făcut pentru convertire era scufundarea în apă curgătoare – botezul.

Cu toate acestea, exista o problemă. Paul nu vorbea destul de autoritar. Strict vorbind, nu putea fi numit apostol sau mesager – nu-l văzuse niciodată pe Iisus în viaţă. Era poate un mincinos? Ce aroganţă să străbată graniţe susţinând că a fost chemat de Însuşi Dumnezeu. Astfel că un conflict intra-evreiesc a erupt din cauza faptului că Paul se purta ca un misionar. Cea mai puternică reacţie a venit din partea adepţilor lui Iisus care a insistat ca adepţii păgâni ai lui mesia să devină mai întâi evrei: asta însemna că bărbaţii trebuiau să fie circumcişi. Paul a argumentat împotriva acestei idei ca un rabin care ştia toate trucurile talmudice. Nu scria în Torah „şi Avram l-a crezut pe Domnul şi El i-a socotit acest lucru dreptate”? Era Avram circumcis atunci? Voila! Nu trebuie să te converteşti la iudaism pentru a fi socotit alesul lui Dumnezeu: era îndeajuns să crezi în Iisus.

Ar putea să pară că asemenea dezbateri teologice despart firul în patru. Dar adresau întrebări foarte practice. Puteau evreii şi adepţii lui Iisus să stea la aceaşi masă şi să moaie pâinea în aceeaşi farfurie sau trebuiau să-şi pună problema dacă mâncarea din farfurie era cuşer? Avea voie un grec să se însoare cu o evreică în numele lui Hristos sau era mai întâi obligat să-şi sacrifice partea cea mai sensibilă a corpului circumciziei? Paul era destul de hotărât cu privire la aceste aspecte. Se opunea destul de ferm forţării păgânilor să adopte legea evreiască. Cu toate acestea ar fi păcat să presupunem că Paul a repudiat legea mozaică. La urma urmei, era reperul fix de la care pornea de fiecare dată când argumenta împotriva acestui lucru.

Poate că Paul era cel mai bine înţeles de duşmani. Filosoful german Friederich Nietzsche a scris cu dezgust lucid: Creştinismul nu ar exista fără Paul, i.e. fără „confuziile şi furtunile cauzate de un astfel de cap; cu greu am fi auzit despre o mică sectă evreiască al cărei stăpân a murit pe cruce.”Mai mult, Nietzsche spune că procesul de descompunere care a început odată cu moartea lui Iisus a fost finalizat de Paul, care a folosit „logica cinică a unui rabin”. Paul a contaminat antichitatea cu „ura lui chandala” ura inferiorului etern, care a dus la „denaturalizarea tuturor valorilor naturale.” Acest “geniu al urii”, Paul, a influenţat toată moralitatea sclaviei evreieşti, conştiinţa sa vinovată de evreu. Prin urmare evreii sunt „naţiunea cea mai fatală din istoria lumii; aceştia au falsificat lumea până într-acolo încât până şi creştinii pot avea sentimente anti-evreiesti fără să se perceapă ca fiind cea din urmă consecinţă a iudaismului.”

Nietzsche are dreptate întru totul. Este adevărat: Paul (cunoscut şi ca Saul) a fost cel mai competent membru al conspiraţiei mondiale evreieşti. Secretul succesului său a fost că folosea un limbaj metaforic care era foarte bine înţeles în antichitate: Hristos, spunea el, s-a sacrificat pentru noi „ca o ofrandă înmiresmată şi ca un sacrificiu pentru Dumnezeu.”Această nouă interpretare a înfrângerii lui Iisus a făcut posibil ca iluminarea evreiască să transceadă limitele propriei culturi. A fost acceptată de păgânii non-Noahizi. La puţin timp după, în faţa sinagogilor, erau spuse şi poveşti despre Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacob. Ideea monoteistă a cuprins masele de oameni şi s-a transformat într-o forţă materială. Şi Dumnezeu a văzut că era bine.

Dar chiar aşa era? Poate la suprafaţă: în acea treime din lume în care au fost diseminate Biblia evreiască şi appendix-ul său, Noul Testament, zeii păreau înfrânţi şi uitaţi. Dar nu departe, nostalgia păgână a rămas vie, aşteptând cu răbdare momentul oportun. Acesta s-a concretizat în 1918 când asupra monarhiei Austro-Ungare a apus soarele odată pentru totdeauna.

Imperiul reuşise să unească diferite popoare din Galicia până la Mediterană, sub guvernarea unei singure legi şi a dublei monarhii. Era un imperiu fondat pe superficialitate, dar cimentul care a unit cărămizile multinaţionale a fost Catolicismul. De asemenea, Steaua lui David a avut un rol important în heraldică şi evreii au fost consideraţi cetăţenii săi cei mai loiali. Astfel că naţionaliştii din Budapesta, Praga şi Viena s-au distins printr-un anti-semitism înverşunat. Aderenţii „pan Germanismului” s-au împotrivit „împăraţilor evrei” care guvernau Austro-Ungaria si a Bisericii Romane care, conform viziunii lor, depriva popoarele de adevărata lor substanţă.

La puţin timp după finalul secolului, politicianul vienez Georg von Schönerer a pus bazele unei mişcări cunoscute după sloganul „Away-from-Rome[1]”. Aceasta a devenit rapid populară printre germano-austrieci; mulţi catolici având convingeri anti-habsburgice s-au convertit la Protestantism. Simultan, o nouă credinţă secretă s-a răspândit în Europa: teosofia, după cum era denumită de profetul-preoteasă Helena Petrovna Blavatsky. Teosofia era un cocktail ocult format din ingrediente gnostice, egiptene şi hinduse condimentate de o porţie bună de mit arian. Adepţii lui H.P. Blavatsky se recunoşteau între ei cu ajutorul unui simbol estic al fertilităţii – svastica.

Secta neo-păgână s-a dezvoltat în pântecele imperiului Habsburgic multietnic. În ajunul Primului Război Mondial credinţa naţionalistă a lui Schönerer s-a împreunat cu ideologia lui Madame Blavatsky. Urmaşul acestei liaison dangereuse a fost botezat “ariosofie”, părinţii săi spirituali fiind Guido van List şi Jörg Lanz von Liebenfels. Viziunea lor apocaliptică promitea o nouă eră pentru lumea germană sub conducerea înţelepţilor preoţi păgâni – un imperiu al luminii locuit de nobili şi care va fi curăţat de orice influenţă iudeo-creştină.

Haideţi să facem un salt înapoi în timp către secolul nouăsprezece. În 1834, la Paris, a fost publicată Istoria Religiilor şi a Filosofiei în Germania a lui Heinrich Heine. Această minunată carte este o bijuterie a utopiei Saint-Simoniene: foarte clară, lustruită cu inteligenţă şi cu strălucire de geniu. Poetul a vrut în mod clar să-i determine pe francezi să creadă că germanii au încredinţat pentru moment revoluţia democratică sferei măreţe a filosofiei dar că se vor revanşa complet în arena politică.

La finalul acestei cărţi Heinrich Heine a avut aceeaşi soartă ca a profetului Balaam – doar că invers. În Biblie Balaam vrea să blesteme dar pe buze îi ies doar binecuvântări. Heine, pe de altă parte, a vrut să picteze tabloul unei lupte eroice dar nu a reuşit decât să schiţeze un coşmar. Cu luciditate sumbră a portretizat viitoarea Germanie ca fiind revoluţionară şi îngrozitoare prin „contactul cu forţele primordiale ale naturii, evocând puterile demonice ale vechiului panteism german astfel încât să se trezească agresivitatea vechilor germani – o agresivitate care nu are ca scop distrugerea sau câştigul ci lupta în sine.”

De asemenea, Heine a remarcat că: „Marele merit al creştinismului este că a calmat cumva această agresivitate a germanilor. Dar nu a reuşit să o distrugă şi, odată ce talismanul îmblânzirii – crucea – se rupe în bucăţi, sălbăticia vechilor luptători descrişi atât de mult de poeţii nordici, se va ridica din nou. Talismanul este fragil şi va veni ziua când va ceda. Atunci vechii zei de piatră se vor ridica dintre dărâmături şi ochii lor vor fi curăţaţi de praful depus timp de o mie de ani. Thor, cu imensul lui ciocan va sări şi va distruge catedralele gotice. La sunetul acestei distrugeri, leii din cele mai îndepărtate deşerturi africane se vor ghemui … şi se vor ascunde în vizuinile lor regale.”

Este uimitoare precizia acestei profeţii. Da, catedralele gotice erau transformate în ruine la final – la fel ca sinagogile făcute praf în 1938. Şi da, leii s-au ascuns în vizuini când armata de tancuri a lui Rommel şi-a croit drum către Palestina aflată sub mandat britanic, unde evreii din kibbutzim nu au mai procreat. Cu toate acestea, mijlocul Europei creştine civilizate s-a ridicat din nou cultul lui Wotan şi Ishtar.

S-au construit cuptoare pentru Moloch.

Semnele cereşti erau urmărite şi interpretate corespunzător. Albert Speer a rememorat o întrunire nazistă în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial: „Timp de o oră, legendara Untersberg de vis-a-vis a fost inundată de o lumină polară puternică … Finalul Gotterdämmerung nu putea fi pus în scena mai eficient de atât. Feţele şi mâinile fiecăruia dintre noi erau colorate în roşu. Deodată Hitler s-a întors către unul dintre ajutoarele sale militare: „Pare că este foarte mult sânge. De data asta va trebui să recurgem la violenţă.

Mesia german nu a lăsat nicio urmă de dubiu în ceea ce priveşte planurile sale, după cum a raportat Hermann Rauschning: „Ne luptăm cu perversiunea celor mai sănătoase instincte ale noastre … Diavolescul: Thou shalt[2]! Thou shalt! Şi asta este o prostie: Thou shalt not[3] … Începem lupta împotriva celor Zece Porunci; tablele de pe muntele Sinai nu se mai aplică. Conştiinţa, la fel ca circumcizia, reprezintă mutilarea omului.”

Nu este nicio coincidenţă faptul că, la început, Marea Britanie a fost singurul obstacol militar în calea Germaniei naziste. Winston Churchill, un colaborator regulat la Jewish Chronicle care a aprobat afacerea sionistă în Palestina, a menţionat exemplul curajoşilor Macabei care s-au împotrivit ocupanţilor greci din vechiul Israel: „Înarmaţi-vă şi fiţi curajoşi şi pregătiţi de luptă: este mai bine să mori în luptă decât să fii martorul sacrilegiului împotriva propriului popor şi a propriilor altare”. Totuşi, ar fi fost tentantă o pace înşelătoare cu germanii în 1940. Franţa abia fusese pusă la zid; trupele britanice suferiseră o înfringere gravă la Dunkirk; Uniunea Sovietică era aliată cu imperiul nazist pentru eternitate; Orientul Mijlociu fremăta în timp ce arabii trecuseră de partea Axei; Statele Unite erau încă destul de departe. Marea Britanie înfrunta cu disperare situaţia de una singură. Cu toate acestea, primul său ministru a decis în spiritul Macabeilor că scopul acestui război era predarea necondiţionată a Germaniei lui Hitler.

Nazismul a supravieţuit înfrângerii militare? În termeni poetici, hitlerismul mai exista ca ideologie după ce şi-a pierdut puterea?

Primul lucru la care ne-am putea gândi ar fi partidele neo-fasciste în Europa. Cu siguranţă ar fi o nesăbuinţă să subestimăm ameninţarea acestora. Totuşi, partidele politice au avantajul de a fi vizibile. Cu mult mai periculoase sunt ideile naziste care se nasc în secret, fie în templele feministe, în grădinile New Age, în serele vegetarianismului ideal, sau în cultul discret creat de militanţii drepturilor pentru protecţia animalelor.

Nu, nazismul nu a fost victorios. Dar a supravieţuit – incognito, sub deghizarea mişcărilor neopolitice. A devenit moale şi blând şi priveşte lumea prin ochi albaştri inocenţi. Foarte rar iese la suprafaţă cu adevăratul său nume şi scoate colţii. Totuşi, un pamflet anti-semit care a citat Protocoalele Inţelepţilor Sionului şi a lăudat puterile oculte ale lui Hitler, s-a vândut ca pâinea caldă în librăriile din Germania.

De când paradisul comunist pe pământ s-a dus naibii, panteismul naţionalist a început să se răspândească înspre est. Statuile lui Lenin zac în cele din urmă în vârful muntelui de gunoi a istoriei, dar locul lor a fost luat de idoli noi deja. Fraza jurnalistică „astrologi de la Kremlin” a încetat brusc să mai fie o metaforă – Rasputin are în prezent mii de stră-strănepoţi. Peste tot în fostul imperiu sovietic se pot găsi şamani din abundenţă cu pendule magice, profeţi care vorbesc cu morţii şi vrăjitoare care ghicesc norocul.

Zeii se întorc în pragul secolului douăzeci şi unu ieşind din farfurii zburătoare şi trimiţând veşti telepatice din alte dimensiuni. Semnele zodiacului determină karma muritorilor. Spiritele animalelor îşi posedă adepţii şi îi transformă în fiinţe supranaturale. De dragul acestora, mulţimi de preotese postmoderne fac pelerinaje la templele din Mexic şi la sălaşe de venerare din Creta; de dragul lor, oameni de afaceri inteligenţi organizează excursii de auto-regăsire la piramidele din Egipt sau la Stonehenge. Astfel, zeiţa naturii este cea mai importantă zeitate. Pentru venerarea ei se organizează ritualuri complicate de separare a deşeurilor, se falsifică statistici despre climă la nivel mondial, păcătoşii împotriva mediului sunt ostracizaţi şi organizaţia Greenpeace este tratată cu respect.

Zeii verzi-catastrofali – New Age au de partea lor dovezi şi probabilităţi. Nu este nevoie de capacităţi oculte pentru a anticipa faptul că puterea lor va creşte. În prezent, religia secretă, sau nu chiar aşa de secretă, a majorităţii europenilor continentali este mai mult sau mai puţin neo-păgână.: este formată în mod egal de elemente gnostice, panteiste şi deiste. În comparaţie, Dumnezeul lui Avram, Isac, Iacob (şi a Sfântului Pavel) pare relativ săracă. Până şi influenţa Lui este umbrită.Cu mult timp în urmă, în bisericile europene s-a dezvoltat o credinţă complet diferită de creştinismul tradiţional.

În zilele noastre, subiecte complicate precum păcat, pocăinţă şi iertare nu sunt prea des menţionate în casele creştine. În schimb, predicatorii sunt adesea deschişi la influenţe astrologice, aprind beţişoare parfumate, invită predicatori hinduşi, meditează şi învaţă de la diferite culte psihologice. În cartea Macabeilor este scris: „Erau în Israel oameni rău care convingeau oamenii spunând: „Haideţi să facem un pact cu naţiunile din jur căci am suferit mult de când ne-am separat de păgâni.” Se pare că acum li se întâmplă creştinilor ceea ce li s-a întâmplat evreilor cu mult timp în urmă.

Se va îneca religia creştină în mlaştina neo-păgânismului fără a forma prea multe bule? Poate. Sau poate totuşi nu.

Creştinii ar putea să înveţe ceva de la evrei: întotdeauna au fost oameni care au apărat legea lui Israel împotriva urii şi dispreţului din lume.

Această rămăşiţă este greu de remarcat dar nu lipsită de importanţă. Neimportanţa sa corespunde întocmai cu slăbiciunea luminii distante şi pâlpâitoare cu care, la porunca lui Dumnezeu, a început prima zi a Creaţiei.

 Articol publicat cu permisiunea revistei First Things.

 

 

 

 

 

[1] Departe-de-Roma (n.tr.)

[2] Din engl. You shall = vei (N.tr.)

[3] Din engl. You shall not = nu vei, cu trimitere la cele zece porunci e.g.“Thou shalt not kill”(N.tr.)