Un nou sionism creştin

de Gerald McDermott 5 . 13 . 15

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.

Criticii sionismului creştin îl resping de obicei din cauza a trei motive principale: (1) Ei cred că a amestecat Noul Testament, din moment ce (aşa cum se pretinde) referirea din Vechiul Testament la un anumit teritoriu este înlocuită de viziunea asupra întregii lumi; (2) Ei cred că este preocuparea exclusivă a dispensaționaliștilor premileniali; a căror teologie se presupune că îi foloseşte pe evrei pentru a-şi mări rolul în presupusele evenimente apocaliptice; (3) Se presupune că sunt mai mult politice decât teologice, membri ai partidelor politice americane şi israelite de extremă dreaptă care au identificat în mod eronat statul Israel cu eschaton-ul[1]. Învăţaţii care au participat la o conferinţă recentă în Georgetown au susţinut „noul” sionism creştin care abordează într-un mod complet diferit aceste trei probleme. Sionismul în Noul Testament Anti-sioniştii susţin că profeţii Vechiului Testament, care scriau de obicei din exil, au prezis întoarcerea pe acele tărâmuri. Dar susţin că aceste profeţii referitoare la întoarcere au fost împlinite când o parte din exilaţii babilonieni s-au întors pentru a construi Ierusalimul, la sfârşitul secolului al şaselea I.H[2].

Cu toate acestea, trei învăţaţi ai Noului Testament care au participat la conferinţă (Joel Willetts, David Rudolph şi Mark Kinzer) au susţinut că Iisus şi apostolii au lăsat dovezi potrivit cărora se aşteptau la o viitoare întoarcere. De exemplu, când Iisus a citat profeţia lui Isaia conform căreia templul va deveni „o casă de rugăciune pentru toate naţiile” (Marcu, 11.17; Is. 56.1), părea să fie de acord, după cum a sugerat Richard Hays în cartea sa recentă Reading Backwards, cu viziunea lui Isaia despre „un Ierusalim eshatologic reconstruit” în care străinii vor veni la Muntele Sfânt a lui Dumnezeu pentru a se uni cu „exilaţii din Israel” pe care Dumnezeu „i-a adunat” (Is 56.7-8). Hays a mai adăugat că interpretarea lui Ioan a corpului lui Iisus ca fiind noul templu „nu ar trebui citită ca supersessionism categoric şi nici ca o ostilitate în ceea ce priveşte continuitatea Israelului.”Aceasta nu neagă sensul literal al Scripturii Israelului – conform căreia templul este casa lui Dumnezeu – „ci o completează printr-o conexiune tipologică de naraţiunea lui Iisus exprimând un adevăr mai adânc prefigurat în sensul istoric literal.”

Apostolii au considerat templul ca fiind atât casa perpetuă a lui Dumnezeu cât şi simbolul corpului lui Iisus după cum o demonstrează participarea lor la liturghiile din temple chiar şi după ce conducătorii templelor contribuiseră la uciderea lui Mesia (Faptele Apostolilor 2.46). Aceşti învăţaţi au indicat o altă dovadă precum că Iisus aştepta o viitoare întoarcere a evreilor în Ierusalimul restaurat.

Matei a spus în capitolul 24 că atunci când Fiul Omului se va întoarce „toate triburile lumii vor plânge” citând profeţia lui Zaharia despre suferinţa locuitorilor din Ierusalim când „DUMNEZEU va mântui chiriaşii lui Iuda” (Zah. 12.7.10). Apoi în Matei 19 Iisus le spune discipolilor că „înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”(v. 28).

James Sanders a observat că aceste referiri repetate la cele doisprezece seminţii implică restaurarea Israelului, în special a Ierusalimului.

Luca o prezintă pe Ana vorbind despre copilul Iisus „tuturor celor care aşteptau izbăvirea Ierusalimului” (Luca 2.38) şi despre aştepările lui Iisus că atunci când se va întoarce Israelul îl va întâmpina: „Nu mă veţi mai vedea până când nu veţi spune, „Binecuvântat cel care vine în numele Domnului” (Luca 13-34-35; Matei 23-37-39). Luca sugerează că întoarcerea va fi în Ierusalim (Luca 21.24.028). Când discipolii l-au întrebat pe Iisus chiar înainte de ridicarea Sa la ceruri „Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”(Faptele apostolilor 1.6), Iisus nu a negat presupunerea lor conform căreia într-o bună zi regatul va fi refăcut în Israel. A răspuns simplu că Tatăl a stabilit momentul şi că ei nu aveau nevoie să îl afle încă.

Aceste indicii din evanghelii şi din Faptele apostolilor l-au determinat pe Marcus Bockmuehl să scrie că „mişcarea timpurie a lui Iisus continuă să se concentreze în mod evident pe restaurarea celor doisprezece seminţii ale lui Israel într-un regat mesianic nou.” Pavel, Petru şi scriitorul cărţii Apocalipsa aveau aşteptări similare.

Pavel a declarat pe baza profeţiei despre restaurare a lui Isaia în Is. 59 „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov” (Rom. 11.26). În capitolul 3 din Faptele Apostolilor Petru aşteaptă cu nerăbdare „până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac” (Fapte 3.21). Cuvântul pe care-l foloseşte Petru pentru „restaurare”este acelaşi cuvânt (apokatastasis) folosit de Septuaginta (care era folosită în loc de Biblie de către biserica timpurie) pentru viitoarea întoarcere a evreilor lui Dumnezeu din toată lumea în Israel. În cartea Apocalipsa, Mielul îşi atrage discipolii către Sion în ultima etapă istorică (12.1.) şi noul pământ are ca centru Ierusalimul cu cele doisprezece porţi denumite după „cele doisprezece triburi ale fiilor lui Israel”(Rev. 21.2., 12)

Cu mult înaintea Dispensaţionalismului Alţi învăţaţi care au participat la conferinţă au susţinut că istoria sionismului creştin este la fel de veche ca şi cea a creştinătăţii. Mulţi susţinători ai bisericii timpurii – precum Justin Martirul, Iraenaeus, Tertullian şi episcopii secolului al treilea din Egipt – credeau că sfârşitul istoriei va avea ca punct central Ierusalimul, chiar dacă biserica va înlocui Israelul şi înţelegerea făcută. Teritoriul Israelului va avea un viitor ca tărâm ales, şi oamenii din Israel aveau de asemenea un viitor, chiar dacă vor fi subsumate de biserica ne-evreiască.

Însă acest sionism timpuriu a intrat în conflict cu Origen (184-254) care definea relaţia dintre mesia evreilor şi promisiunea tărâmului ca fiind un joc fără sorţ de izbândă. Se putea îndeplini doar una dintre ele, nu amândouă. După cum a afirmat Robert Wilken „Dacă Iisus din Nazaret este Mesia, profeţiile referitoare la o eră mesianică au fost deja împlinite, interpreţii bibliei având sarcina de a descoperi ce a însemnat promisiunea spirituală având în vedere acest nou „fapt”. Astfel că Ierusalim „nu a desemnat un viitor centru politic şi o viziune spirituală a fericirii cereşti.” Augustin era dispus să numească pământul din Israel „pământ sfânt” dar a spiritualizat promisiunea tărâmului într-un mod asemănător cu Origen. Odată cu acceptarea eschatologiei amileniale de biserica medievală, cu menţiunea că mileniul este pur şi simplu domnia lui Hristos asupra bisericii existente, puţini gânditori medievali au văzut un viitor pentru oamenii sau tărâmul din Israel. Toate profeţiile vechi despre un viitor Israel au fost interpretate ca fiind profeţii ale Bisericii Creştine de după Învierea lui Hristos.

A fost nevoie de întoarcerea Reformei la sensul clar din textul biblic pentru restaurarea încrederii că Israelul va avea un rol în viitor, atât în ceea ce priveşte oamenii cât şi teritoriul, chiar dacă mântuirea creştinilor va fi oferită întregii lumi. Pioşii şi puritanii din secolul şaisprezece şi şaptesprezece au fost convinşi de profeţiile din Noul Testament şi scrierile lui Pavel că evreii se vor întoarce în ţinut şi în cele din urmă vor fi convertiţi la credinţa creştină. Cu mulţ înainte de apariţia dispensaţionalismului din secolul nouăsprezece, protestanţii diferitelor biserici au prevăzut un rol pentru Sion în vremea dinainte de Sfârşit. Apoi, după Holocaust şi stabilizarea Israelului în 1948, atât teologii catolici cât şi cei protestanţi au recunoscut din Romani 11 că formarea bisericii nu punea capăt înţelegerii pe care Dumnezeu a făcut-o cu Israel. În momentul în care teologii au prezentat o nouă perspectivă referitoare la înţelegere, mulţi au ajuns să vadă teritoriul ca parte integrală a acesteia.

Karl Barth (1886-1968) era printre cei care erau convinşi de continuitatea înţelegerii dintre Dumnezeu şi Israel şi era de asemenea conştient de semnificaţia teritoriului. Barth a respins aproape orice învăţătură a dispensaţionalismului. De exemplu, a respins noţiunea că Sfârşitul Lumii urma să vină, insistând că a început odată cu venirea lui Iisus din primul secol. A refuzat de asemenea şi interpretarea profeţiilor biblice ca fiint preziceri în sensul lor literal, de exemplu ideea că va veni Marea Suferinţă, sau ideea unei bătălii militare dintre anumite naţiuni şi Israel. În acelaşi ţimp, însă, Barth credea că aceste greşeli echatologice erau „greşeli în direcţia bună”. Respecta încercările milenare de a percepe serios suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor evenimentelor lumeşti, inclusiv apariţia Israelului ca stat naţiune din 1948. Aceasta era o „parabolă lumească” la fel ca şi apariţia socialismului în istoria modernă. Reapariţia bruscă a Israelului era un tip de înviere a Regatului lui Dumnezeu. O „lumină mică” fusese martora Luminii Lumii în Iisus Hristos. Istoria modernă a Israelului „care se scurge rapid” mântuirea lui Dumnezeu. P

otrivit lui Barth, revelaţia biblică indică parousia întreită a lui Iisus – Încarnarea, Rusaliile şi venirea eschatologică a lui Hristos în Israel şi biserică. Ultima venire reprezintă înţelesul profeţiilor din Vechiul Testament care fac referire la întoarcerea evreilor în Israel, vreme la care neamurile vor veni în Israel să înveţe Torah. Nu doar teologii protestanţi au ajuns la un nou sionism creştin. Gary A. Anderson, distinsul învăţat al Vechiului Testament aflat la Notre Dame, a susţinut în scrierile sale „pretenţia din Biblie conform căreia ţânutul din Canaan a fost oferit de Dumnezeu poporului din Israel.

”Promisiunea „este atât irevocabilă,

cât şi neîndeplinită”.

Este irevocabilă deoarece este făcută de Dumnezeu. Dupe cum spune Pavel, nici măcar apostazia Israelului nu poate şterge promisiunea: „Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi!”(Rom. 3-4). Cu toate acestea, susţine Anderson, promisiunea este neîndeplinită. La sfârşitul Tanach, se află îndemnul: „Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el şi să plece [spre Ierusalim]!’(2 Cron. 36.23). În plus, pământul îl aruncă afară pe cel care nu este demn (Lev. 18.24-30). „Dreptul Israelului asupra pământului, deşi este rezultatul milei divine, are anumite restricţii.” Potrivit Tanach, doar în vremurile mesianice stabilirea în Israel va fi lipsită de pericole. Anderson concluzionează că ar trebui să evităm „mesianismul fals”, amintindu-ne că tărâmul promis este întotdeauna „oferit în mod condiţionat.”

Ar trebuie să ne aducem aminte că „apariţia miraculoasă a statului Istrael imediat după acel moment întunecat din istoria evreilor este greu de interpretat în afara unui cadru teologic.”

Nici perfect şi nici ultimul Învăţatii de la conferinţă au mai sugerat că în timp ce consideră că apariţia Israelului în 1948 a fost o îndeplinire parţială a profeţiei biblice, trebuie să fie mai reticenţi în ceea ce priveşte statusul eschatologic al statului – naţiune. După cum a spus unul dintre ei la începutul conferinţei: „Nu vrem să transmitem că [Israelul din prezent] are o organizare perfectă. Sau că este în mod obligatoriu ultima organizare a evreilor pe care o vom vedea înainte de eschaton. Sau că ştim deja care va fi schema de organizare sau planificare dinainte sau din timpul eschatonului.” Cei care vor lua cuvântul trebuie să aducă argumente nu doar teologice cât şi prudente. Israel, aşa cum s-a stabilit, este o insulă a democraţiei şi a libertăţii într-o mare de regimuri autoritare şi despotice. Merită susţinere, în special din moment ce anti-semitismul se dezvoltă rapid în toată lumea. Dar scopul acestor argumente prudente – politice, legale şi morale – este de a formula un nou argument teologic conform căruia oamenii din Israel vor fi importanţi în istoria izbăvirii şi că teritorul Israelului, care se află în centrul promisiunii lui Dumnezeu, va avea un rol critic în îndeplinirea scopurilor providenţiale ale lui Dumnezeu.

 

[1] Perioada de timp referitoare la apocalipsă (N.tr.)

[2] Înainte de Hristos (N. tr)

 

Articol apărut inițial la adresa: http://www.firstthings.com/web-exclusives/2015/05/a-new-christian-zionism. Tipărit cu permisiunea autorului.