Dumnezeu în boxa acuzaților

Peter Leithart

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.

Unii creștini sunt destul de relaxaţi în ceea  ce priveşte subiectul răului. Dar noi nu ar trebui să fim așa.
Oare trebuie să vă reamintesc decapitările îngrozitoare care au avut loc nu demult? Trebuie să vă reamintesc despre sângele nevinovaților care a curs în urma atacurilor teroriste? Să vă aduc aminte toate războaiele din lume, sau de victimele care își pierd toată agoniseala doar pentru că s-au născut unde nu trebuia? Să vă amintesc de atâția frați și surori care se închină în secret, pentru a nu fi prinși de autorități?

Ateii deseori discută despre problema răului: cum ar putea exista  un Dumnezeu bun și atotputernic când există în lume atâta suferință și nedreptate nepedepsite? Bunătate atotputernică nu poate exista într-o lume ca aceasta. Această bunătate este ori neputincioasă, ori stricată.

Dar nu ateii ar trebui să pună această problemă, ci noi. Noi avem mai multe motive să fim obsedați de acest subiect al dreptății decât ateii. Ei au ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există, și că cruzimea și răul nepedepsit există pentru că așa sunt lucrurile. Este o lume deprimantă, dar ei măcar au liniștea sufletească de a ști că nu se poate face nimic în această privință și că energia care vine din gândire depinde de eiCreștinii mărturisesc că există un Dumnezeu atotputernic, un Dumnezeu care a creat totul și care conduce totul; noi mărturisim că El este cu totul bun. Cum poate acest Dumnezeu tolera mărimea la care a ajuns răul în lume? Nu ne putem permite luxul de a face pace cu lumea, și de a spune că totul este bine.

De cele mai multe ori tratăm acest subiect  ignorându-l. Când totuși trebuie să îl abordăm, dăm răspunsuri teologice PAT. Dumnezeu este suveran. Oameni sunt răi. Nu este o surpriză că sunt atâtea lucruri de groază în lume. Răspunsurile noastre teologice PAT pot fi corecte din punct de vedere tehnic, dar ne îndreaptă înspre indiferență față de justiție. Dacă părerea ta despre suveranitatea lui Dumnezeu sau a păcatului uman te faci să fii indiferent în legătură cu problema răului, nu ai înțeles deloc Scriptura. Dumnezeu nu ignoră nedreptatea. Dumnezeu nu este indiferent față de rău. Cei care se închină unui asemenea Dumnezeu nu își pot permite luxul de a fi toleranţi cu răul.

În Isaia 41 acest subiect este atacat direct. Începe cu o invitație la ascultare. Insulele sunt chemate la judecată. Dumnezeu le spune să se întărească și să îți prezinte cazul în fața curții de judecată. Dar când se prezintă insulele, nu demonstrează prea multă putere. Dumnezeu prezidează Curtea. Insulele văd aceasta și se îngrozesc. În originalul ebraic cele două cuvinte sunt folosite ca un joc de cuvinte. Insulele ar trebui să apară îmbrăcate cu tărie, dar stau  înfiorate înaintea lui Dumnezeu. Ei vin înaintea Lui, așa cum li s-a poruncit, dar nu sunt hotărâte.

Nici chiar idolii și meșterii care i-au creat nu aduc nicio asigurare în faţaCurţii. Se apleacă unul înspre celălalt. Fiecare îi spune celuilalt că face bine. Meseriașii care sculptează idolii și cei care îi acoperă cu aur sunt ambii acolo și își fac complimente. Își spun că acei dumnezei sunt făcuți bine și frumos. Dar acei dumnezei nici măcar nu pot sta în picioare. Meseriașii vin cu idolii lor, dar trebuie să îi fixeze de podea folosind cuie, ca să se asigure că nu vor cădea. Idolii sunt imobili, în orice caz; au picioare, dar nu pot umbla. Iar cei care li se închină i-au și bătut în cuie.
Această scenă este ambiguă. Se petrece la curtea de judecată, iar Dumnezeu prezidează. Dar împotriva cui este intentat acest proces? Împotriva chiar a lui Dumnezeu. Dumnezeu are cea mai importantă funcție, și tot El este cel care stă în boxa acuzaților. Dumnezeu este cel care a organizat procesul, și tot El este cel care trebuie să dea socoteală despre El însuși. El este cel care trebuie să se apere. Și El nu șterge cu buretele acuzațiile de nedreptate care i se aduc, și nici plângerea Israelului sau a oricărei nații. Nu se foloseşte de cartea suveranității Sale. Se aduce pe sine în văzul tuturor popoarelor. Stă în boxa acuzaților. Dumnezeu este judecătorul suveran care permite să fie judecat.

Apărarea Sa se concentreză pe neprihănirea Sa (zedekah), personificat aici ca un luptător, echipat cu o sabie și un arc, pulverizându-și dușmanii. Neprihănirea lui Dumnezeu nu este o neprihănire a evitării. Neprihănirea lui Dumnezeu nu este o neprihănire care își păstrează puritatea prin ținerea distanței față de răutate și nedreptate, sau întorcându-și spatele și ținând-o la distanță cu brațul său. Aceasta ar fi o neprihănire fariseică, o neprihănire pasivă a lipsei acțiunii. Nici nu este o neprihănire tolerantă lăsând-lucrurile-să-curgă. Neprihănirea lui Dumnezeu este luptătoare.

În Isaia 41 această neprihănire este întrupată în Israel. Ar fi nostim să ne gândim la Israelul slab și fără putere ca războinicul neprihănirii lui Dumnezeu, dar apărarea lui Dumnezeu este concentrată asupra faptelor pe care le va face Dumnezeu cu Israelul. Israelul va fi marea dovadă. Când va face ca neprihănirea Sa să se ridice la Răsărit; când Israel își va spulbera dușmanii în loc să fie călcată în picioare; când Israel se va sătura de pustiul exilului și va trece prin deșert ca printr-o pădure umbroasă – atunci toți vor ști că mâna Domnului a făcut toate acestea.

Se observă totuși o neconcordanță în această apărare, deoarece ea este orientată înspre viitor. Când ne întoarcem la scena Curții, El îi cheamă ca să își prezinte argumentele și cazul lor, dar le reamintește natura acestui caz. Pentru a-L contesta, pentru a-L învinovăți, ar trebui să fie în stare să vorbească despre lucrurile trecute. De asemenea vor trebui să declare ce se va întâmpla în viitor. Dacă sunt în stare de aceste lucruri, Dumnezeu îi va recunoaște ca dumnezei. Dar dacă nu sunt în stare, înseamnă că atât idolii, cât și cei care i-au făcut, sunt nimic și lipsiți de valoare. Mărturia lor este de asemenea lipsită de valoare pentru că habar nu au ce va face Dumnezeu mâine. Ei nu pot să Îl învinovățească pe Dumnezeu cu nedreptate, decât dacă cunosc povestea întreagă, de la început la sfârșit.

Aceasta este o apărare ciudată, ca să spunem doar atât. Dumnezeu nu se apără bazându-se în special pe ce a făcut El, ci pe baza a ceea ce va face. Ceea ce a făcut demonstrează faptul că El poate să ducă la bun sfârșit tot ceea ce a promis. Dar în timpul vieții lui Isaia apărarea lui Dumnezeu încă urma să aibă loc.

Pentru noi, însă, mult din ceea ce Dumnezeu a promis este deja de domeniul trecutului. A adus înapoi pe Israel din exil. I-a eliberat din mâna multor dușmani. I-a transformat dintr-un vierme călcat în picioare de toți într-un popor care conduce alte popoare. A făcut dreptate poporului Său.

A făcut aceasta eminamente prin Hristos. Hristos este dreptatea lui Dumnezeu în carne și oase, dreptatea lui Dumnezeu ridicându-se de la răsăritul soarelui purtând în aripile Sale vindecare. Vine ca răspuns al lui Dumnezeu la cei care Îl învinovățesc că nu i-ar păsa de dreptate. În Hristos, Dumnezeul lui Israel din nou intră în boxa acuzaților, luînd în mod literal rolul de acuzat și stând la proces înaintea oamenilor. În Hristos, Judecătorul este judecat, și dovedit nevinovat față de orice acuzație. În Hristos, neprihănirea lui Dumnezeu vine să cureţe praful şi pleava pentru a face o lume nouă.
Cu toate acestea, nu toate promisiunile sunt încă împlinite. Dreptatea nu a venit încă. Lumea se chinuiește sub puterea răului. Neprihănirea nu a transformat încă pe cel rău în praf și pulbere, și nici nu a eliminat pleava. Hristos a venit și Îl vedem încoronat cu glorie și onoare,  o dovadă că odată se va face dreptate. Pentru noi încă, ca și pentru Israel, apărarea de sine a lui Dumnezeu depinde de ce va face El în viitor.

Aceasta înseamnă că a face dreptate rămâne o faptă a credinței/ în credință, o faptă realizată cu credința că Dumnezeu a făcut, și în mod special, că va face dreptate. Încă nu sunt toate învinse, la picioarele Lui, dar măcar Îi vedem neprihănirea stând pe tron în ceruri.